Panorama editorialelor din 20 februarie
Afacerea scurgerii de informaţii militare (Jurnalul naţional – Ion Cristoiu)
(…) arestarea şi perchezitionarea unor jurnalisti, convocarea unor nume sonore la Parchet nu par a avea vreo legatura cu descoperirea a ceea ce s-a intamplat în unitatea militara de unde s-au scurs informatiile. Pentru anchetatori, fundamental ramane sa afle ce legi şi regulamente s-au incalcat în interiorul Armatei şi nu în afara acesteia. Mai ales ca, aşa cum aratam mai sus, din 7 februarie 2006, Contraspionajul militar a desfasurat o ancheta. E greu de presupus ca ditamai Serviciul Secret, având drept misiune tocmai protejarea secretului militar, are nevoie de scandalul arestarii şi perchezitionarii unor ziaristi, al convocarii la Parchet a unor directori de gazete pentru a afla ce s-a intamplat în interiorul unitatii militare. În cazul secventei din film, dibuim ce s-a urmarit de catre regizori: sa ni se ofere niste secvente palpitante, menite a ne tine în fotoliu de spectator sau telespectator. Nu stim insa ce vor fi urmarit regizorii spectacolului numit afacerea CD-ului ajuns la presa. Ca de urmarit au urmarit ei ceva!
Presa şi căluşul legii (Evenimentul zilei – Andrei Postelnicu)
O lege care pune pe umerii unui jurnalist sau ai oricarui cetatean evaluarea unor infomatii considerate de importanta naţională este fundamental viciata. Mult mai periculos este faptul ca prin acest caz se inradacineaza convingerea ca ziaristii nu trebuie sa puna la indoiala orice informatie clasificata. Simpla stampila de ‘strict secret’ devine un calus adanc infipt în gura presei în numele unei legi pe care ziaristii nu o pot contesta fără sa-si riste libertatea. Cum tot Puterea decide ce e clasificat şi ce nu, mai e numai un pas pana când informatii vitale pentru sanatatea unei democratii pot fi ascunse în numele aceleiasi legi schioape.
Ziarist, duşmanul ţării (Adevărul – Corina Drăgotescu)
(…) este uluitoare şi viteza cu care s-a făcut percheziţia la domiciliul ziariştilor, în timp ce alte cereri se plimbă de colo-colo. Se pare că oamenii de presă sunt consideraţi primii duşmani ai ţării sau spioni care vând informaţii serviciilor străine. De ce ar trebui un jurnalist sancţionat pentru că cineva a fost neglijent sau a sustras cu bună ştiinţă date care ţin de securitatea naţională? Pentru că e mai simplu şi mai spectaculos. Pentru că, la noi, ziaristul e privit din start ca un potenţial inamic, şi nu ca un slujbaş al informaţiei. Pentru că încă există reflexul statului totalitar de a băga pumnul în gura presei. Sunt lucruri pe care noi, ziariştii, le simţim în activitatea de zi cu zi şi nu ne plângem. Dar publicul are dreptul să ştie şi despre noi, la fel cum relatăm despre alte subiecte. Altfel, cititorii se vor trezi într-o dimineaţă şi când nu vor mai găsi ziare pe tarabă nu vor înţelege de ce.
Intoxicare la secret (Gândul – Marius Niţu)
(…) chemarea ziariştilor la Parchet e absolut normală. Autorităţile, aşa cum spune şi articolul 5 al legii informaţiilor clasificate au datoria să identifice împrejurările precum şi persoanele care, prin acţiunile lor, pot pune în pericol securitatea acestor informaţii. Dar modul în care au procedat procurorii DIICOT e cu totul altă poveste. În loc să procedeze cu discreţie, acest scandal fiind cel mai clar caz de încălcare a securităţii naţionale de după ’89, băieţii de la Procuratură au făcut tot ce ştiu mai bine: s-au făcut că lucrează sub luminile reflectoarelor TV, ca să vază poporul că muncesc, arestând cu mascaţi un biet ziarist care îşi încheiase de mult rolul în această telenovelă. În condiţiile în care CD-urile cu informaţii circulă prin redacţii precum pliantele la Carrefour, ‘sterilizarea’ ziaristului vrâncean e la fel de eficientă precum publicarea unui anunţ-tip ‘pierdut informaţii militare, le declar nule’. Dar şi procurorii şi ziariştii lucrează, în felul lor, pentru slujirea interesului public. Şi, în munca asta, fiecare ‘slujbaş’, indiferent unde are biroul, trebuie să dea dovadă atât de responsabilitate cât şi de respect pentru libertate.