Pictură şi legendă

Biblioteca Judeţeană „C. Sturdza”, prin Secţia de Artă, propune utilizatorilor săi în aceste zile, o expoziţie de albume ale pictorului Paul Gauguin, „Pictură şi legendă”, care are un triplu scop: să emoţioneze ochiul prin armonia picturilor, să impresioneze sufletul prin semnificaţia cu care sunt încărcate şi, bineânţeles să marcheze data de 7 iunie, când se împlinesc 160 de ani de la naşterea sa (1848 – 1903).

Paul Gauguin a fost unul dintre principalii actori ai postimpresionismului francez. Iniţiat de Pissarro, apoi legat de Cezanne şi, în final, de Vincent Van Gogh, el părăseşte drumul acestora pentru a se interesa, la Pont-Aven, de procedeul cloisonne-ismului inventat de Emile Bernard. Acest procedeu constă în pictarea cu tente plate, înconjurând formele cu o trăsătură puternică, aşa cum se vede şi în stampele japoneze ( Autoportret cu Hristos Galben).

Gauguin a trăit într-adevăr pictura la nivelul căutării absolute şi al unui angajament total şi dramatic în sine însuşi. Adevărata dramă a lui Gauguin nu rezidă atât în viaţa, cât în pictura lui. El a părăsit siguranţa unei vieţi de familie pentru a duce, ceea ce numea el cu mândrie, o viaţă de „lup jigărit”. Şi s-ar putea spune că miracolul, „cazul Gauguin”, constă tocmai în aceea că el a izbutit în bună parte prin voinţă – „Am vrut să vreau”, scrisese el cândva – să devină marele pictor pe care îl cunoaştem.

Pictura lui Gauguin este încărcată de simboluri, adesea mistice. După ce se stabileşte în Tahiti devine poetul senzualităţii şi al misterului băştinaşilor primitivi. Exuberant, îndrăgostit de culorile vii şi de soare, el se reântoarce la bucuriile primitive şi acordă artei funcţia de evocare a marilor bucurii spirituale, rezumând energiile şi voinţele latente ale unei rase, într-o sinteză decorativă ( Adam şi Eva, Tahitiană, Poveşti barbare, Spiritul morţilor veghează, Şi aurul trupului lor… etc.).

Dintr-o scrisoare din Tahiti, din august 1901, Gauguin mărturisea: (…) „De fapt, în pictură trebuie căutată mai mult sugestia decât descrierea, aşa cum face dealtfel muzica. Oamenii mă învinuiesc uneori că sunt de neînţeles, tocmai pentru că, în tablourile mele, ei caută o latură explicativă care nu există.”

De aceea Gauguin e un artist atât de tulburător, atât prin inegalitatea producţiei sale cât şi prin surprinzătoarea desfăşurare a însăşi acestei evoluţii, prin voinţa naivă, dar în cele din urmă triumfătoare, de a fi un mare artist. Poate că nimeni nu a căutat mai mult decât Gauguin şi atât de sistematic, o „libertate” artistică şi n-a lăsat, asemenea lui, impresia de a o fi atins cu preţul atâtor eforturi. Este patetică, până la capăt, această luptă neîncetată dusă de către pictor, pentru autonomia stilului său şi care îl face să rostească la sfârşitul vieţii această frază ( pronunţată, totuşi, cu o evidentă bună-credinţă): „Tot ce am învăţat de la alţii m-a stânjenit. Pot deci să spun: nimeni nu m-a învăţat nimic; e adevărat că ştiu atât de puţine lucruri! Dar prefer aceste puţine lucruri, care sunt ale mele proprii”.

Invităm, aşadar, iubitorii de artă să poposească cu privirea asupra acestor lucrări ale lui Gauguin din expoziţia Pictură şi legendă.

Ana Chiscop,
Secţia de Artă