“CLIO – 1989″ – Revista de nivel academic?

Institutul Revoluţiei Române (IRR), înfiinţat prin Legea 556/2004 şi condus de Ion Iliescu (preşedinte) şi Claudiu Iordache (director general), a prezentat în decembrie 2005 şi primele sale realizări editoriale.

Sînt 2 publicaţii editate de IRR: “Caietele revoluţiei” şi “Clio – 1989″, aceasta din urmă o “revistă de nivel academic”, după cum explică în “Cuvîntul inaugural” al acesteia Ioan Scurtu, responsabilul de număr şi directorul adjunct al IRR.

Colegiul de redacţie al revistei e format din Ioan Scurtu, Marian Cojoc, Miodrag Milin şi Bogdan Murgescu. Pe anul 2005 bugetul IRR a fost de 24,4 miliarde lei vechi, aprobaţi printr-o hotărîre a Senatului.

Găsim în “Clio – 1989″ nr. 1-2/2005, un articol semnat de Ioan Scurtu (profesor universitar doctor, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, membru în redacţia revistelor “Dosarele istoriei” şi “Historia”) – “1989, an revoluţionar în istoria Europei” (pag. 15-64) şi altul de Georgiana Margareta Scurtu (lector universitar doctor la catedra de politologie a Politehnicii din Bucureşti, fiica lui Ioan Scurtu) – “Pluripartidismul în România” (pag. 133-154).

Iată cîteva inexactităţi despre revoluţia din 1989 care apar în această “revistă de nivel academic”:

1. Ioan Scurtu scrie că la revoluţia din Timişoara, în noaptea de 16/17 decembrie 1989 “au fost reţinuţi circa 180 de oameni” (pag. 45). Ca dovadă citează volumul “Armata română în revoluţia din decembrie 1989″ editat de Editura Militară în 1998.

Numărul real al arestaţilor timişoreni din noaptea de 16/17 decembrie 1989 a fost mult mai mare. Numărul de 181 arestaţi apare într-un raport al miliţiei timişorene din noaptea de 16/17 decembrie 1989, ora 4,40, însă aceasta era o raportare parţială.

Cum miliţia din perioada Ceauşescu nu era computerizată, la ora 4,40 probabil se putuseră finaliza listele arestaţilor aduşi pînă pe la 2 noaptea. În întreaga noapte de 16/17 decembrie cît şi în zilele următoare au fost aduşi arestaţi la miliţie, deasemeni au existat arestaţi ţinuţi la garnizoană sau la penitenciar.

În total, în timpul revoluţiei din Timişoara au fost 978 arestaţi, după datele Parchetului Militar. Profesorul Scurtu preia numărul arestaţilor înaintat de volumul “Armata română în revoluţia din 1989″, fără a face nici o cercetare dacă cele scrise în acel volum reprezintă adevărul, deşi în cel puţin una din lucrările pe care le citează la bibliografie (cartea mea “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”) este arătat că numărul de 180 arestaţi constituie o falsificare a istoriei cu scopul de a micşora amploarea represiunii.

Deci, fie dl. Scurtu nu a observat contradicţia dintre lucrările pe care le citează, fie a observat această contradicţie dar o trece sub tăcere, atitudine anormală pentru un istoric care pretinde că vrea să lămurească evenimentele din 1989.

S-au publicat deja sute de lucrări despre revoluţia din 1989, multe contradictorii. Care e rostul cheltuirii de miliarde de lei din banii contribuabililor cu acest Institut al Revoluţiei?

A se publica simple compilaţii din lucrările deja existente, cum face profesorul Scurtu, sau a investiga contradicţiile existente în bogatul material bibliografic despre revoluţie şi a da un verdict referitor la ele, pentru ca opinia publică să fie în sfîrşit lămurită?

2. “În ziua de 19 decembrie, la Timişoara nu au mai avut loc incidente majore”, mai scrie Ioan Scurtu (pag. 48). Au fost totuşi 2 morţi (Curic Veronica şi Reiter Edita Irina) şi cel puţin 8 răniţi (din care 6 prin împuşcare) în acea zi. Cred că asta e destul pentru a considera că au avut loc incidente majore.

3. În 20 decembrie 1989, scrie Ioan Scurtu, Frontul Democratic Român “a formulat şi primul program al revoluţiei române, cunoscut sub numele de Proclamaţia de la Timişoara” (pag. 49). Acelaşi lucru îl scrie şi Georgiana Scurtu, la pag. 134.

Se face confuzie între “Proclamaţia Frontului Democratic Român”, apărută în decembrie 1989 şi “Proclamaţia de la Timişoara”, apărută în martie 1990 şi alcătuită de Societatea Timişoara, două documente fără legătură între ele. Frontul Democratic Român (comitet revoluţionar înfiinţat în balconul Operei din Timişoara în timpul revoluţiei) şi Societatea Timişoara (ONG înfiinţat în 1990, cuprinzînd participanţi la revoluţie) sînt două organizaţii distincte.

Proclamaţia Societăţii Timişoara conţine vestitul punct 8 prin care se cerea interzicerea participării la alegeri a foştilor activişti comunişti, implicit a fostului şef al statului Ion Iliescu, actual preşedinte al IRR.

În acest context e de observat că timişorenii numiţi în colegiul naţional al IRR (Claudiu Iordache, care e şi director general, Lorin Fortuna, Ioan Savu, Adrian Sanda, Emil Vlădesan) sînt foşti membri ai FDR. Unii dintre ei sînt probabil nemulţumiţi că, începînd cu 1990, au fost puşi în umbră de Societatea Timişoara.

Proclamaţia de la Timişoara – a Societăţii Timişoara (din martie 1990) a fost mult mai mediatizată decît proclamaţia Frontului Democratic Român (din decembrie 1989). Motivul principal al acestei situaţii a fost că înşişi liderii FDR au renunţat la propria lor proclamaţie cînd au anunţat aderarea la Frontul Salvării Naţionale de la Bucureşti. După manifestaţia populară din 12 ianuarie 1990 FDR a fost înlăturat de la conducerea Timişorii.

Acum, prin atribuirea numelui binecunoscut de “proclamaţia de la Timişoara” destul de puţin cunoscutei “proclamaţii a Frontului Democratic Român”, e posibil să se dorească ştergerea din memoria publicului a faptului că a existat o proclamaţie de la Timişoara care a cerut eliminarea din viaţa politică a foştilor activişti comunişti.