Șarpele secularizării

Tavalugul secularizarii a cuprins intreaga lume. Toti frematam, alergam si ne zbatem pentru un singur scop: „banul”.

Banul e cel care ne edifica , ne situeaza intr-un loc sau altul si tot el este cel care ierarhizeaza aparent valorile.

Fara bani nu putem sa ne miscam, nu putem sa facem nimic, ei sunt cei care ne dau siguranta, speranta si un standard de viata ridicat.

Oare sa fie asa? Da, viata seculara este caracterizata de o viteza excesiva in tot ceea ce facem, de o traire fara Duhul lui Dumnezeu, de un formalism care ne face sa uitam si sa nu mai avem timp de problemele de fond, esentiale vietii, de un consumism dezagreabil in care mancarea din abundenta a devenit un scop, de un fenomen al desacralizarii la cel mai inalt nivel in care profanarea a devenit un lucru firesc si nu in ultimul rand viata seculara se caracterizeaza printr-o subjugare continua a oamenilor fata de ban, cel care ne deschide portita materialitatii.

Si cum spiritualul este caracteristic omului religios, cel care traieste in Duhul lui Dumnezeu si pentru care banul nu are decat o valoare in ceea ce priveste doar satisfacerea fireasaca a necesitatilor biologice, se iveste o confruntare interna la nivel individual si una externa la nivel social, colectiv intre viata religioasa, spirituala si cea seculara.

Aceasta confruntare poate fi benefica pentru unii la nivel individual dar dezastruasa pentru altii in ansamblul ei. Daca pentru omul care constientizeaza efectele secularizarii pe termen mediu si lung, inseamna mijloc de curatire si de lupta duhovniceasca, pentru omul mai putin spiritual viata seculara inseamna o amagire, o ademenire pe taramul materialitatii in care relatia cu Dumnezeu nu mai poate fi una personala ci mai degraba una ocazionala in care prezenta la Biserica este fugitiva, in mare graba, pomelnicul devenind singurul mijloc prin care ,,crestinul de duminica’’ poate fi prezent la intalnirea cu Hristos in Liturghie.

Daca corifeul gandirii filosofico-crestine romanesti din a doua jumatate a secolului 20 Petre Tutea, spunea ca el se misca intre Dumnezeu si neamul sau, omul zilelor noastre se misca intre ideea unei relaxari, a regasirii de sine in Duminici la Biserica si zbuciumul vietii materiale in care banul primeaza, Dumnezeu fiind exclus din toate ecuatiile posibile ale vietii economice, politice, sociale si chiar culturale.

Omul doreste sa devina din ce in ce mai liber, sa fie autonom, sa nu mai depinda de Biserica decat numai ocazional si doar atunci cand este neaparat nevoie, la botezul copiilor, la cununii si bineinteles, cu voia sau fara voia lui la inmormantare.

Desi omul cand vine pe lume intra in biserica prin taina botezului si pleaca la Domnul tot din Biserica prin savarsirea slujbei de inmormantare, in timpul vietii el uita de parintele ceresc care ia dat viata devenind orfan de tata si fiu ratacitor.

Secularizarea este cea mai mare incercare a Bisericii lui Hristos in actualitate. De aici si desacralizarea. De ce desacralizarea este o rezultanta a secularizarii ? Pentru ca omul grabit, fara o formare duhovniceasca profunda, fara o catehizare temeinica, fara frica de Dumnezeu si plin de patima iubirii de arginti, nu mai poate fi atent si sensibil cu lucrurile sfinte, profanandu-le, de cele mai multe ori fara sa-si dea seama, crezand ca asa trebuie sa se comporte el in relatia cu Biserica si cu Dumnezeu.

Viata seculara a cuprins cu parere de rau si o parte din ierarhia bisericeasca. Unii preoti nu mai au constiinta faptului ca lucreaza cu harul lui Dumnezeu, devenind in acest fel neputinciosi in fata valului modernist care a cuprins lumea si superficialitatii cu care crestinul zilelor noastre trateaza credinta crestina. Ei recurg la tot felul de compromisuri, cu ei insisi si chiar cu enoriasii, in asa fel incat sa le fie bine si lor, si credinciosilor.

Nu mai au rabdarea si blandetea necesara, se ingrijesc mai mult de trebuirile gospodaresti neglijandu-le pe cele duhovnicesti ei fiind mai degraba manageri decat parinti duhovnicesti.

In aceasta viata seculara spiritul critic nu mai exista, toti traim intr-o lume a compromisurilor in care faptul de a nu deranja pe cei de langa noi ne da o liniste aparenta care se transforma de multe ori intr-un somn irational, nepasarea fata de semenii nostri fiind cuvantul de ordine.

Secularizarea duce la o iubire fata de semenii nostri aproape insesizabila, dragostea rasfrangandu-se mai mult in familie si in cadrul unui cerc de prieteni, ,,materialul’’ fiind cel care o restrange la nivelul interesului propriu si a unui sentiment de iubire necurat si egoist.

Explozia dragostei asupra umanitatii si asupra intregii creatii se poate realiza numai prin trairea in Duhul lui Dumnezeu si numai printr-o credinta profunda in care omul religios refuza ,,marul secularizarii’’, caci Duhul Sfant este Cel care leaga madularele, le cheama la comuniune si le uneste cu Hristos.

Deci, fratilor sa nu ne lasam amagiti de aceasta traire seculara in care marul ademenitor si in acelasi timp otrvitor al consumismului, formalismului si al desacralizarii ne dezechilibreaza si ne rataceste din drumul nostru spre indumnezeire.