Europo, venim! Heimatfabrik

E grasă şi roşie în obraji, rîde tare dezvelindu-şi caninii îmbrăcaţi în tablă galbenă şi povesteşte cu mîndră însufleţire despre cum a reuşit ea în viaţă. E de şase ani în Belgia. A venit chemată de fiică-sa, doctoriţa, s-o ajute să îngrijească o familie de bătrîni.

A avut curaj, de-aia a reuşit. Şi multă voinţă. Ce, crezi că-i uşor să te rupi la patruşcinci de ani de casa ta şi de bărbatul tău şi să te duci printre străini? Mi-a fost greu la început, da’ acuma-i bine. Am camera mea cu pozele fetelor şi am de mîncare şi bani, nu trebuie să cheltuiesc nimic.

Doamna îmi dă şi haine că ne potrivim la măsuri. În România mai vin doar o dată pe an să văd dacă mai am uşi şi ferestre la casă. Să mă mai întorc de tot? La ce? Să stau aplecată, să plivesc la ceapă şi la usturoi şi să n-am după ce bea apă? Aia-i viaţă? Aia-i ţară?

Spune toate astea şi-i vedem şi ditamai casa cu etaj şi termopane pe care şi-a ridicat-o de fală pe terenul ei din Gîşteni din banii cîştigaţi în Belgia. Casa are centrală termică, hidrofor, fosă septică, pridvor de marmură şi e nelocuită.

Mă străduiesc să nu trăiesc din amintiri, să fiu activ, să mă confrunt cu ceea ce e real şi viu. Nu reuşesc mereu. Led Zeppellin mă poartă spre tinereţea revoltată, rockul nu mi-a dispărut din sînge, dar nici Concertul 1 de Ceaikovski nu mă lasă rece, şi, recunosc, deseori mă confund cu „Sweet child in time” exact ca atunci cînd l-am auzit şi m-am îmbătat prima oară, bucuros pentru locul întîi la olimpiada de română.

Mă năpădesc amintirile mai ales în insomniile dinspre dimineaţă, cînd caut prin întuneric bricheta care-ar trebui să fie pe noptieră.

Numai Elveţia nu-i o amintire. Deşi m-a dus Dumnezeu acolo de nu mai ştiu cîte ori, locul acela nu-i o amintire. E tot un vis. Cînd o să mergeţi liberi prin Europa, o să vedeţi de ce. Cu siguranţă, veţi băga de seamă şi vă veţi uimi că, acolo, a fi patriot e încă o noţiune care ţine de simţuri înnăscute, de onoare, de bucurie şi adevăr.

„Patria? Ce este patria? Păi, patria este tot ce înseamnă cîmp, pomi şi pădure. Patria mea este intersecţia din faţa casei mele, soneria uzată de la uşă, mirosul de ceară al scărilor, zgomotul paşilor pe parchet. Patria mea este şi rîşniţa de cafea sau vasul chinezesc moştenit de la bunica.
Apoi, patria mea înseamnă prietenii mei, fiinţele care-mi sunt aproape. Fără ei, nu m-aş putea eu însumi imagina. Patria mea, este ziarul meu de dimineaţă, afişele publicitare de pe stradă şi radioul meu preferat. Patria este amintirea copilăriei şi, mai ales, amintirile mele intime.
Patria este tot ceea ce cunoaştem şi face parte din viaţa noastră de zi cu zi. Ca într-un caleidoscop, unde imaginea se schimbă mereu, viziunea noastră despre patrie se metamorfozează necontenit, în funcţie de cum o simţim: cu cît vrem s-o descriem mai exact, cu atît imaginea ei ne scapă. Patria e o senzaţie şi tot ceea ce-o reprezintă poate semăna cu ceva întîmplător şi subiectiv.
Şi totuşi, patria există, frumoasă şi bună. Ceea ce simţim şi ceea ce vedem reface mereu un puzzle pe care să-l putem numi patrie. Patria nu funcţionează de la sine. Ea nu ne aparţine. Noi îi aparţinem. Deşi, în acelaşi timp, e un produs pe care-l fabrică fiecare dintre noi pe parcursul vieţii sale.”

Un comentariu la „Europo, venim! Heimatfabrik

  • sâmbătă, 09-12-06 la 15:48
    Permalink

    Domnule Manescu…nu gasesc un cuvant mai bun decat…FELICITARI.
    Articolul ce l-ati scris pe 7 decembrie m-a facut sa imi amintesc de multe persoane ce se afla in situatia ce a-ti descris-o. Se intorc in tara, au bani si in adancul sufletului ar vrea sa ramana aici dar…le e mai comod sa plece inapoi si sa se victimizeze sustinand ca trebuie sa traiasca printre straini pentru a avea o viatza decenta. Ar putea insa sta aici, in tara, in patria in care s-au format si in care isi au radacinile, isi au amintirile (prima zi de scoala, prima prajitura, primul sanius, prima dragoste, poate si primul salar)…Dar, aici trebuie sa munceasca mult mai mult (pentru ca tara se dezvolta odata cu ei (nu le-o ia inainte), prin ei) si asta nu e usor.
    Ii vedem razand pe astfel de oameni dar…privind cu atentie vedem ca nu e rasul lor, nu e o bucurie adevarata faptul ca vor pleca iar…si iar…si iar..
    Am vazut o groaza de persoane care in strainatate curata nevoile unor oameni suferinzi imobilizati la pat, iar cand vin in tara refuza sa mearga 4 ore pe zi sa ajute un batran sa se gospodareasca. E trist! As avea mai multe de spus dar, la aceasta ora nu am capacitatea de a sintetiza optim ceea ce vreau sa transmit si exista riscul sa denaturez ideea.
    Imi spunea cineva care a citit articolul dumneavostra ca in ziua de azi e un curaj sa fii patriot. Dumneavostra ce credeti?

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.