Stimată Doamnă


Nu ţi-am mai spus de multă vreme, Doamnă, că te iubesc. M-am luat cu viaţa, cu cititul, cu scrisul, cu serviciul, cu grijile, şi, uite, au trecut ani de zile de cînd nu ţi-am mai spus că te iubesc. Dar trebuie să ştii,că, demult, cînd fugeam de-acasă ca orice tînăr cu sîngele clocotind de pasiune, numai pe tine te căutam. Ţi-aminteşti? Veneam la tine pe jos, cu bicicleta, cu autostopul, cu trenul, cu orice, numai să te văd, să mă bucur de frumuseţea ta uluitoare.

Mistuitor te iubeam. Ţi-aminteşti cum îţi scriam zilnic cîte un bileţel cu două trei versuri acolo, cîte flori, şi cum te slăveam la fiecare aniversare cu vin şi cîntări? Visul meu era să te fac să te mîndreşti cu mine. De aceea, m-am străduit să-mi fac datoria de bărbat, aşa cum m-a învăţat tata. Am plantat pomi, am săpat fîntîni, am făcut o casă, am crescut un copil, am scris cărţi, şi cîte n-am mai făcut ca să las o urmă pe pămînt.

Numai cu tine în gînd am purtat toate războaiele din viaţa asta…. Dar numai pentru victorii m-am bătut cu pumnul în piept, în timp ce înfrîngerile au fost doar ale tale.

În timp ce tu erai mereu generoasă şi, înţelegătoare şi înţeleaptă, treceai peste rătăcirile mele, eu, cu un egoism fără margini, mă risipeam în cele lumeşti, mă uitam după altele, mă înstrăinam pe meleaguri de-aiurea şi mă încurcam cu iubiri de o zi, căutînd o fericire utopică. Mi s-a părut mereu că mi se cuvine să am, fără nici o plată, statornicia şi frumuseţea ta.

Cînd îmi era bine, nu ţi-am spus mulţumesc, dar dacă mi-a fost sete şi foame şi frig lîngă tine, numai pe tine te-am învinovăţit. Uneori, cînd copiii tăi te defăimau şi spuneau că eşti cea mai rea şi mai proastă, cînd te-aşezau pe ultimul loc, parcă mă bucuram că nu eu eram vinovat pentru răul pe care-l trăiam împreună. De ce-aş fi fost vinovat? Că mă născusem la zece ani după război, că eram a nu ştiu cîta generaţie de sacrificiu, că m-au făcut pionier, utecist şi, mai tîrziu, membru de partid, că am crescut cu marmeladă şi mămăligă ? Pentru asta, tu erai vinovată! Eram convins că tot ce era bun în viaţă mi se datora, şi că tu, ca o maşteră a răului, atrăgeai toate nenorocirile.

Într-o zi, te-am privit direct în ochi şi ţi-am strigat că aşa nu se mai poate. Că trebuie să te schimbi, să faci ceva ca suferinţele să înceteze. Să putem spune adevărul. Să nu mai fie sărăcie. Să fie lumină şi căldură şi hrană în casă. Libertate sau moarte, aşa am strigat şi-am pornit-o uşurel spre un viitor mai bun. Unii i-au zis Revoluţie. Te ţineam de mînă, Doamna mea, şi te iubeam mai mult ca oricînd. Eram desculţi amîndoi pe un drum necunoscut, dar cîtă speranţă…După o vreme, paşii tăi erau tot mai mici şi mai rari, erai ciudat de fără vlagă, parcă nu mai aveai repere morale şi de valoare. De fapt, lumea se întorsese cu fundu-n sus, iar mie mi se părea că semăn cu slăbănogul de Don Quijotte. Nu mai vroiai să mergi înainte. Iar eu nu mai aveam chef să-ţi cînt. Tempus edax rerum, ce vrei?!

Am trecut prin vesela apocalipsă a tranziţiei înjurîndu-te încruntat de fiecare dată cînd te împiedicai, la fiecare inundaţie, la fiecare molimă, la fiecare scumpire. Mi-am afurisit viaţa şi te-am blestemat aprig oridecîteori întîrzia autobuzul, cînd curgea apă neagră la robinet, sau dacă rămîneam fără bani de pîine şi de ţigări.

Am fost uluit, dar am stat pe margine fără să fac nimic, cînd propriii tăi fii îşi băteau joc de beteşugurile tale în fel şi chip şi te jefuiau fără milă. Vedeam cum se omoară între ei pentru averile tale, cum îţi sorb toată vlaga, cum te violează, şi nu-nţelegeam de ce nu te ridici să împarţi dreptatea, dînd cu ei de pămînt. Mă enerva tăcerea ta şi umilinţa cu care încasai toate loviturile. Te-au vîndut, te-au umplut de aviară şi de securită, te-au ameţit cu manele şi fotbal, te-au imbecalizat, te-au fardat cu minciuni şi inflaţie. Pe toate drumurile te porecleau Românica, Ţara lui Papură-Vodă, uitînd că ai fost ţara lor de glorii, ţara lor de vis, aşa cum eu însumi uitasem. Asta meriţi, îmi spuneam, aşa ne-ai crescut!

Am fost orb şi surd la nevoile tale şi n-am băgat de seamă, decît foarte tîrziu, că niciodată nu mi-ai cerut nimic.
Azi dimineaţă, m-am trezit bătrîn, obosit şi mîhnit că n-am putut face mai mult pentru tine în viaţa asta. În ultimii ani, am uitat pînă şi cînd e ziua ta. Bolnavă şi tristă cum eşti, meriţi măcar nişte flori.

Mă ruşinez de toate nedreptăţile pe care ţi le-am făcut, Doamna mea, România…



Articol din sectiunea: Cultura
Etichete:

5 comentarii la “Stimată Doamnă”

  1. 1 decembrie 2007:
    Multumesc stimata doamna…
    Datorita dumitale o stimata domnisoara mi-a reamintit ca, macar odata pe an, trebuie sa-ti sarutam pios manuta, plini de recunostinta si cu mandrie. Pentru tot ce esti si pentru tot ce sunt, iti multumesc.
    …si-i multumesc si domnisoarei.

  2. val manescu…eram mica…la “ciripel”…au trecut multi ani…complimenti lui val manescu!!!!!!

  3. frumos, foarte frumos si trist, foarte trist…

  4. minunat, ce bine ne-ar prinde noua tuturor sa consideram aceasta relatie ca intre mama si copil.citind, nu am putut sa nu ma gasesc vinovata de multe si de toate cite sunt. oare, ca niste copii adevarati, am facut ceia ce trebuia, atunci cind mama obosita de atita straduinta, pur si simplu astepta ajutor?

  5. TRIST,TRIST DAR ADEVARAT. FELICITARI DOMNULE MANESCU.

Adauga comentariul tau


Va rugam sa comentati doar subiectul articolului. Responsabilitatea juridica pentru comentariu revine in
exclusivitate autorului, acesta isi va asuma eventualele daune in cazul unor actiuni legale.

Despre autor

  Stiri din Bacau: Stimată Doamnă