Gheorghe Velea sau spiritul satului – zece ani de la trecerea în lumea umbrelor a “Badiei”


Privite din orizontul imediatului, lipsite adică de o perspectivă spaţială sau detaşare temporală, lucrurile şi mai ales oamenii nu pot fi configuraţi în dimensiunile lor reale, autentice. O păguboasă cecitate ne face cel mai adesea să ratăm marile noastre întîlniri. Pare, de aceea, adevărat paradoxal că aproapele ne este cel mai departe.

Recuperînd, sub presiunea unei asemenea frisonate observaţii, la zece ani de la trecerea în lumea umbrelor a pictorului Gheorghe Velea, începem a-l vedea ceva mai bine, mai aplicat, dar nu încă definitiv. Acum cînd nici laudele encomiastice ori răutăţile gratuite nu-l mai ating pe om, trebuie să privim cu decenţă o creaţie care ni se pare cu mult mai surprinzătoare valoric, ca şi cum cînd Velea trăia ne oprea cineva să-i spunem lucrurile în care credem acum. Am inventat şi o acuză: mai bine mai tîrziu decît niciodată, dar lucrurile nu se pot nicidecum compara.

Profunzimea viziunii lui ţine de arta de a privi şi iscodi un topos: satul. O posibilă explicaţie pentru ataşamentul statornic al artistului faţă de spaţiul rural, extins dincolo de ipostaza de peisaj, subzistă în calitatea intelectualului român de a înţelege marea lecţie a naturii. Ieşirea la peisaj, lucrul în plein-air, nu sunt o evadare după saturatele experienţe urbane. Astfel de escapade nu urmăresc o retragere din lume ci, dimpotrivă, vizează integrarea în miracolele ei. De aici nici o urmă de livresc sau contrafăcut, nici un semn de cedare în faţa unui pitoresc eclatant sau edulcorat.

Gheorghe Velea, citadin prin obârşie, se apropie de peisaj dinspre ideea de topos, cum spuneam, de loc marcat de o anumită spiritualitate. Pictorul se comportă asemenea lui Luchian şi poate declara oricând: „Simt că locurile acestea mă iubesc”. Traiectul acestei iubiri împărtăşite urmează, firesc, etapele smereniei faţă de desăvârşirea creaţiei divine, ale acomodării dintre două componente ale naturii şi, în fine, revelaţia. Gh. Velea a avut capacitatea intelectuală de a vedea în lumea satului o fărâmă de eternitate. Pornind de aici, gesturile au un ritm al lor, o lentoare, vizând îndelunga cumpănire. Orice pripeală, orice gest imprudent, ar fi putut rupe vraja unei relaţii sacre.
Mi-l imaginez în faţa motivului, vorbind cu copacii, cu apa şi soarele într-un fel de monolog cu valoare de ritual. Motivul trebuia să-i spună ceva, un ceva indefinit, dar perceput de sensibilitatea ochiului şi aşteptat de palpitul inimii. Cu certitudine că Gh. Velea a pictat ceea ce a iubit şi a iubit ceea ce a pictat. Filozofic vorbind, relaţia de empatie poate da seamă de modul în care se configura mental opera de artă.

Lecţia naturii e una a măreţiei prin simplitate. Artistul a deprins taina şi-şi adecvează comportamentul şi recuzita unor principii elementare. De aceea, tonul cromatic e mai întotdeauna grav. La el până şi verile devin suportabile prin dominantele unor acorduri în tonuri reci. Armonia construcţiei grafice se realizează prin previzibile alternări de planuri în adâncime, marcate cel mai adesea prin succesive degradeuri ale culorilor de fond. Privirea aleargă sprinten în primele registre şi se pierde în fundaluri încărcate de misterul depărtărilor. Transparenţe, mase compacte, vibraţii sonore… Un peisaj vast la Berzunţi, Tazlău, Luncani sau de pe Măgura poate dobândi ritmuri de rapsodie.
Este interesant de semnalat şi faptul că Gh. Velea – un boem din nobila tradiţie interbelică – dincolo de picanteriile unor conversaţii de anturaj era în sinea lui un solitar. Vorbele pe care le rostea, când cu umor, când cu iz paradoxal, surprindeau asistenţa prea grăbită să-l eticheteze ca bizar sau neînţeles. În peisaj însă, în rural adică, el era desigur un sfânt. Expresia de nobil dostoevskian transfigura atitudinea unui sihastru. Numai astfel îşi putea explica de ce opera de artă este locul unde se întâlneşte Dumnezeul din noi cu cel din afară.

Gh. Velea poate fi privit ca unul dintre ultimii rurali autentici, ca un creator care a ţinut să ne reamintească că a vedea simplu, înseamnă a vedea profund.

Artistul ar fi putut deveni statuie, nume de stradă sau de aşezământ cultural. A devenit doar nume de Galerie de Artă şi poate că acesta e darul cel mai de preţ oferit de o posteritate prea zgârcită în gestionarea cuvintelor onoruri. Galeria Velea din Bacău, gestionată cu pasiune şi performanţă de nişte oameni adevăraţi, onorează memoria locurilor şi creaţia unui artist de excepţie.

Autor: Valentin CIUCĂ, Revista Ateneu


Articol preluat cu permisiune, toate drepturile rezervate autorului.
© Ateneu, revista de cultura fondata in 1927
de George Bacovia si Grigore Tabacaru.
Serie noua editata de Consiliul Judetean Bacau.

Gasiti ultimul numar al revistei la chioscurile Rodipet din Bacau.
Pozitia in Catalogul Presei Interne: 4009.
Cititorii din strainatate pot face un abonament la ATENEU prin RODIPET.



Articol din sectiunea: Cultura
Etichete:

Adauga comentariul tau


Va rugam sa comentati doar subiectul articolului. Responsabilitatea juridica pentru comentariu revine in
exclusivitate autorului, acesta isi va asuma eventualele daune in cazul unor actiuni legale.

Despre autor

Autor: Revista Ateneu
Articol preluat cu permisiune, toate drepturile rezervate autorului. Ateneu, revista de cultura fondata in 1927 de George Bacovia si Grigore Tabacaru. Serie noua editata de Consiliul Judetean Bacau.
  Stiri din Bacau: Gheorghe Velea sau spiritul satului – zece ani de la trecerea în lumea umbrelor a “Badiei”