Prima zi de şcoală!…


Incredibil, nu-i aşa? Au trecut 57 de ani de când am intrat în şcoală, în cl I şi, deşi începutul a fost jalnic, poate cea mai neagră zi din viaţa mea, de atunci, din 15 sept 1957, n-am mai părăsit niciodată şcoala.

Îmi place ce fac şi, dacă în atâţia ani nu m-au dat afară din învăţământ, dacă am promovat atâtea examene, un cadru didactic ştie ce spun, înseamnă că şi alţii au apreciat şi apreciază ceea ce fac. Dar… să vă povestesc – iertaţi-mi lacrimile – cum a fost prima mea zi de şcoala!…

Prima zi de şcoală

… Numai târziu, peste ani, am înţeles de ce atunci, în vara aceea, vreau să spun, în vara de dinainte de a merge la şcoală, mama a adus-o la noi în casă pe Maricica. Ea, mama, era ocupată. Pentru casa mare pe care trebuia s-o ridice în curte era nevoie de o groază de acte şi aproape zilnic mergea, biata de ea, pe la birouri, după aprobări şi alte lucruri.

Cât ea era plecată, eu aveam grija casei şi a băieţilor, cei doi fraţi ai mei, mai mici. Eram mare, ce mai, aveam şapte ani, curând urma să merg la şcoală. Şi, pentru că-n lipsa ei şi a mea, de-acum, cineva trebuia să stea cu ei, cu băieţii adică, a apărut Maricica cu vreo lună înainte de a începe eu şcoala pentru ca băieţii să se poată obişnui cu ea.

Nu prea ne împăcam noi două. Nu-mi plăcea să-mi spună ce şi cum să fac, ştiam eu mai bine… Asta era, eu mă puneam în gură cu ea, ea îşi punea mintea cu mine şi de aici e lesne de înţeles ce ieşea…

Într-una din zile, mama a adus acasă o lădiţă maro, din carton, căreia am aflat că i se spunea ghiozdan, în care erau două cărţi, caiete şi o cutiuţă din lemn plină cu creioane colorate şi cam atât, altceva nu-mi mai amintesc. În altă zi a adus ceva de îmbrăcat, destul de ciudat, numai pentru mine, nu şi pentru băieţi, aşa cum obişnuia să ne îmbrace pe toţi trei la fel. Era uniforma.

Şi neînţelegerile cu Maricica erau ceva obişnuit între noi. Dar, mi-a făcut-o. Pentru o perioadă de timp a reuşit să-mi închidă gura.

Eu nu ştiu dacă Maricica a mers vreodată la şcoală, dacă ştia ce e aia şcoală şi ce se face acolo. Numai că, după ce a auzit vorbindu-se în casă că eu trebuia să merg la şcoală, Maricica, din prostie sau cu bună intenţie, a reuşit să-mi transforme prima zi de şcoală din ceea ce ar fi trebuit să fie – o zi frumoasă – în una de coşmar…

Când erau părinţii plecaţi mă ameninţa: “lasă că te duci tu la şcoală, scap eu de tine, acolo ai să rămâi… “M-am speriat destul de rău şi făceam eforturi să n-o mai supăr, dar de cele mai multe ori uitam că nu trebuie s-o supăr şi, cum pleca mama de acasă, iar mă ameninţa cu şcoala…

Pe strada unde ne mutasem de curând, toţi copiii erau cam de vârsta mea ori erau mai mici, aşa ca fraţii mei, şi nu aveam pe cine întreba ce e aia şcoală şi dacă de acolo te mai întorci acasă. Doamne, eram atât de speriată! Vedeţi ce uşor pot fi copiii păcăliţi…

Sigur, Maricica a înţeles că spusele ei mă sperie cu adevărat şi nu-şi mai ţinea gura. Eram eu ca o mieluşea, supusă, ascultătoare, cuminte, dar nici aşa nu era mulţumită. Începuse chiar sub nasul părinţilor să-mi arate, prin gesturi, cât de bine-i pare c-o să scape de mine…

În noaptea aceea n-am închis ochii de frică. Cum să-i spun eu mamei că nu vreau să merg la şcoală, că nu vreau să mă despart de băieţi, când şi ea era fericită că are fetiţă elevă? Cum să-i stric bucuria? Dar dacă şi ea voia să scape de mine? Dacă tocmai de asta era fericită? Şi tata… Tocmai în noaptea aia lucra… Oare ce-o să zică, ce-o să facă?

Pe cine-o să mai ţină el pe genunchi şi cui o să-i mai cânte el “Ţigăncuşă eşti frumoasă”? Ce milă mi-era de el, de tata, şi de fraţii mei că n-or să mă mai aibă. Chiar înainte de culcare, Maricica îmi spusese că-n obor se găseau de vânzare o mulţime de fetiţe mai frumoase şi mai cuminţi decât mine.

Dimineaţă m-am lăsat îmbrăcată în hainele acelea ciudate fără să spun o vorbă… Ba, mama mi-a mai pus prin păr şi la gât nişte panglici tare mari şi caraghioase. Şi fraţii mei dormeau nevinovat, ce le păsa lor! habar n-aveau ei că eu plecam şi n-o să ne mai vedem, n-o să ne mai jucăm niciodată de-a “Hoţii şi vardiştii” sau “Omu’ negru” la lăsarea întunericului. Tare eram speriată, tare-mi era frică… Şi nimeni nici nu bănuia ce tare mă durea sufleţelul!

Pe masa din bucătărie, ca-n fiecare dimineaţă când ne trezeam, era un platou mare plin cu gogoşi calde, mirosind a zahăr vanilat. Mama mi-a spus să mănânc. N-am putut… Suspinam, lacrimile-mi jucau în ochi şi nu ştiam ce să fac, ce să spun să nu plec de-acasă.

Când am crezut eu că nu mă vede nimeni, am deschis cutia aceea care se numea ghiozdan şi iute! am răsturnat, în disperare, toate gogoşile peste cărţi şi caiete, aşa ca să am ce mânca un timp, dacă tot era să nu mai vin acasă niciodată…

Pe atunci, începerea anului şcolar era deosebit de simplă, fără artificii, tort sau alte zorzoane. Am intrat în şcoală, Dumnezeule ce clădire imensă! mama m-a lăsat singură lângă un perete cât ea a intrat să vorbească nu ştiu cu cine, apoi m-a luat de mână, am intrat într-o încăpere cu mulţi copii şi o doamnă care vorbea. M-a privit din cap până-n picioare şi mi-a spus un scurt “Treci în bancă! şi cam asta a fost tot. Tot ce-mi amintesc eu din prima mea zi de şcoală. Ba nu, doamna aceea i-a mai spus mamei la ce oră să vină să mă ia acasă. Auzind-o, parcă mi-a mai venit inima la loc… Însă au început alte frământări: dacă n-o să vină, dacă nici ea nu mă mai vrea, dacă, dacă…

Şi, uite-aşa a fost prima mea zi de şcoală, zi din care nu-mi amintesc decât spaima pe care am trait-o.
La întoarcerea acasă s-a lămurit dispariţia gogoşilor, dar şi a unturii de pe cărţi şi caiete.

După amiază, când am ieşit în oraş pentru clasica fotografie din prima zi de şcoală, mama şi tata care erau tare mândri de mine, mi-au cumpărat alte cărţi şi caiete. În drum spre casă, râzând, jucându-ne, alergându-ne pe stradă, părinţii mi-au pus tot felul de întrebări şi aşa au aflat de ce am luat eu gogoşile la şcoală şi cât am fost de speriată.

În aceeaşi seară, Maricica a ieşit pentru totdeauna din casa noastră şi din viaţa mea…

Prof. Silvia Holotiuc



Articol din sectiunea: Invatamant
Etichete:

2 comentarii la “Prima zi de şcoală!…”

  1. Imi place sa imi aduc aminte de scoala cu atat mai mult cu cat vad ca si alti isi aduc cu drag aminte de ea.

  2. Impresionanta amintire.
    Citind acest reportaj, m-am dat seama cat de mult conteaza sa-ti traiesti viata si sa te bucuri de ea.
    Cu totii traim astfel de momente, unele mai frumoase altele mai urate. Ajungand la o varsta, aceste momente petrecute in copilarie ne schimba starea de spirit pe care o avem.

Adauga comentariul tau


Va rugam sa comentati doar subiectul articolului. Responsabilitatea juridica pentru comentariu revine in
exclusivitate autorului, acesta isi va asuma eventualele daune in cazul unor actiuni legale.

Despre autor

  Stiri din Bacau: Prima zi de şcoală!…