Versuri de weekend…

Profesoara, de Maria Gardin

Mă uit la ea cu semnul de – ntrebare :
Ce-a fost în viaţa ei bătrâna doamnă ?
Îşi târă parcă ghetele –n picioare
Şi-n ochii vii se tânguie o toamnă .

Înfăşurată în mantoul iernii
– Prea larg acum pe trupul ei subţire –
La amanet îşi dă cu greu cerceii
Şi umilinţa-i curge din privire .

În spate duce viaţa ei cuminte,
Pe caldarâm păşeşte cu sfială .
Cine –ar putea să o mai ţină minte
C-a fost cândva în rochie de gală ?

Cu ochi pierduţi se uită prin vitrine
De parcă-ar răsfoi un vechi album.
Să mai zâmbească parcă nu îi vine ,
Să mai vorbească nu mai ştie cum .

Pe la librar mai trece câteodată
Şi peste preţuri caută-n zadar .
Închide uşa. Poate altă dată
Va mai găsi un ban în buzunar.

A cumpărat, în schimb, trei crizanteme .
Singurătatea s-o alunge –ar vrea .
Între coperte, tăcută, în poeme
Mai stă iubirea ei de catifea .

Un şal de lână trupu-i înfăşoară
– E şalul care plânge-n mâna ei –
I l-au adus în dar odinioară
Cu dragoste şi drag copiii ei.

Întorc privirea şi îmi cade greu .
O recunosc acum pe mica doamnă .
E profesoara mea de la liceu ,
De la catedră s-a retras în toamnă .

Nu-mi vine s-o opresc aşa pe stradă .
Îmi e ruşine de privirea ei
Că ar putea în ochii mei să vadă
Cum anii au trecut pe chipul ei.

Noi n-avem cum să o vedem prin ceaţă ,
De parcă înăuntru suntem goi !
Ca o ninsoare stăruie prin viaţă ,
Ca o părere trece printre noi.