Spre nicăieri, birjar! Spre nicăieri!

Prima dată, pe mine dau vina. Eu sunt în capul listei. Mie-mi trag palme, pe mine mă înjur și ”plăcerea” asta nu mi-o ia nimeni! Eu sunt cea care a crezut că Revoluția din `89 va aduce democrație, așezare, renunțare la practici și idei comuniste. În naivitatea mea credeam că vom vomita în grup când vom auzi de comunism, de materialism dialectic și ”pe noi culmi de civilizație și progres”.

Nimeni nu mi-a spus atunci că mă îmbăt cu apă rece și că poporul ăsta nu-și dorește pentru sine, binele! Am fugit până la Viena cu gloata de flămânzi care se urcau în primul tren spre Occident, apoi am luat drumul Germaniei, al Angliei și-al Irlandei. M-am întors de fiecare dată cu emoția-n gât, că mă vor speria schimbările.

Credeam că găsesc la Bacău zgârâie-nori, mă uitam la străzile paralele liniei ferate și așteptam s-apară în orice moment un șerpoi de autostradă cu cel puțin două benzi pe sens, credeam că oamenii gândesc liber și că depravarea comunistă e-o amintire.

Nimeni nu m-a păcălit, cum am făcut-o eu! Cu decizia definitivă a rămânerii acasă, eu, ca mulți alți fraieri idealiști, tot așteptăm ca poporul să tropăie nervos și să se răscoale, instituțiile statului să devină zdravene la cap și normalitatea minimă a unei dimineți în care știrile să nu ne mai îngrijoreze.

Tanti Lili îmi amintește de Neckerman, pe un blog al unui istoric găsesc că Bulgaria e ”țara vecină și prietenă” iar nea` Vasile zice că singurele distracții adevărate din viața lui erau defilările de la 23 August, când căra-n spinare masca de gaze și bătea pasul de defilare, până-i săreau pingelele, pe Stadionul Municipal.

Trecutul e din ce în ce mai apropiat iar pe mine mă sufocă naivitatea tinereții mele.

Iliescu e viu și slobod, Petre Roman își flutură pletele vopsite la lansări de carte și din toți cei care ne-au furat atunci libertatea, azi sunt mentorii celor care azi ne conduc.

Eu nu mai am douăzeci de ani, nu am curajul emigrării dar în visele mele frumoase, încă mă văd pe Mariahilferstrasse, prin Viena, uitând cu ipocrizie că-n valiză, aveam odată un pașaport românesc.
– Birjar, în drumul meu spre nicăieri, dă-mi voie să visez! E încă la liber, nu?