Revista revistelor culturale din martie 2006: Oglinda literara
Oglinda literară nr. 50, februarie 2006
Aflată la o cifră rotundă, adresăm cele mai calde urări de bine şi numere cât mai reuşite colegilor de la „Oglinda literară”.
Apreciez în continuare prestaţia (a mi se scuza termenul!) Magdei Ursache, probabil una dintre cele mai incisive „editorialiste culturale” din presa momentului. Neiertătoare, se opreşte asupra „Kulturpolitik sau marginalii de la Ins(e)minările Magistrului din Kajvana”. Nu v-aţi lămurit? Nici o problemă, mai departe autoarea este extrem de translucidă: „Constat cu amărăciune, mai rău sau mai bine temperată, productivitatea clientelismului politic. Cine şi-a făcut, sub comunişti, un nume literar, situându-se în afara politicii de Partid?”
Şi cum politica e în toate, Magda Ursache nu se sfieşte să trimită săgeţi otrăvitoare şi în ceea ce priveşte contemporaneitatea”. Pentru plăcerea lecturii, nu voi dezvălui în nici un fel alte nume aşezate pe lista compromişilor.
Zoe Dumitrescu Buşulenga trasează în continuare linii caracteristice romantismului, vizavi de Eminescu, pus în dialog peste arca timpului, cu Adolf Friedrich Graf von Schack („Eminescu şi Spat’ Romantik”).
În mai multe episoade, Constantin Miu comentează „Categoriile fantasticului în proza lui Mircea Eliade”. În numărul curent se află precizări referitoare la „fantasticul toposului” (nuvela asupra căreia se opreşte fiind, desigur, „La ţigănci”).
Tudor Cicu recenzează romanul lui Titi Damian, „Fagul”, apărut la Editura „Bizantină” în 2005. Aşa zisa acţiune aduce aminte de nume grele ale romanului românesc: Liviu Rebreanu, Marin Preda dar se apropie şi de realităţile surprinse de un alt roman ce din păcate a trecut destul de neobservat la nivel „central” („Zbaterile” lui Toma Spătaru): „Romanul Fagul al prozatorului Titi Damian – o carte care se citeşte din scoarţă în scoarţă cu mare plăcere. Carte document, cronică de familie, dintr-un sat de munte buzoian (Muscelu Cărămănesc) în timpul faimoasei colectivizări; sau roman modern în care se regăsesc coordonatele social-politicului-miticului, fără a renunţa în vreun fel la epic, şi în care drama individului comun face parte din drama existenţei noastre ca neam…”
Autor: LecTop, Revista Ateneu
Articol preluat cu permisiune, toate drepturile rezervate autorului.
© Ateneu, revista de cultura fondata in 1927
de George Bacovia si Grigore Tabacaru.
Serie noua editata de Consiliul Judetean Bacau.
Gasiti ultimul numar al revistei la chioscurile Rodipet din Bacau.
Pozitia in Catalogul Presei Interne: 4009.
Cititorii din strainatate pot face un abonament la ATENEU prin RODIPET.
Romanul de Titi Damian
Drama pe care au suferit-o muntenii prin colectivizare are si deosbiri fata de aceea a cam tot atat de multe cat muntele se deosebeste de ses ; asemanari : ambele sunt forme de relief . Zona unde se petrece actiunea romanului este plina de semne ca a fost locuita din vechime , inainte de crestinism . Locuintele rupestre Alunis – Nucu au fost locuite de sfintii calugari misionari – este indubitabil – insa au fost cioplite in piatra de inaintasii lor ( si in credinta ! ) dacii . Una din pesterile de la Nucu a fost datata : sec al VI-lea inainte de Hristos. Ca sa cioplesti atatea chilii (cate impanzesc acele locuri ) trebuie forta de munca .
Concluzie : zona respectiva poate fi inclusa in grupul acelora in care actuala populatie pasteaza in sange (foarte putin alterate) genele dacilor . Dacii – inainte de insusi viata – iubeau libertatea . Se pare ca nu agreau nici sa aiba sclavi – cu dusmanii erau un pic mai duri . Muntenii acelor locuri – acei munteni pe care ii surprinde romanul – nu tineu mortis sa fie bogati ( asa zisul boier nu a existat in zona ! ) , insa tineau cu dintii sa fie liberi si libertatea lor insemna sa ai atata pamant cat sa iti intretii familia , ( intalnirea cu Moromete ) .
Am scris toate acestea ca sa-mi exprim o bucurie : , dar si o tristete : SATUL ROMANESC MOARE ! Vorbesc de media pe tara , fericite cazurile de prosperitate , ma intreb continuu : oare nu sunt exceptii . Copil fiind , cand se desprimavara , aveam un loc de joaca – pe Marne – unde ne intalneam 80 de copii . Acum se mai gasesc in acel sat 2 copii . As vrea sa nu plang , dar asta nu se poate ! Si eu am vazut Raiul , m-am nascut si am petrecut o parte din viata acolo . In acel domeniu a intrat sarpele – nu sa-l ocupe, ci sa-l pustiiasca . Imi pare nespus de rau ca trebuie sa scriu : se pare ca a reusit . Respect pe cel ce pune cuvintele in fraza frumos unduitoare , ma inclin in fata talentului , dar realitatea a intrecut inchipuirea . Ii doresc viata lunga scriitorului si fie-i calea neangradita catre locul acela de unde este trimisa taria prin forma de lumina si care te indeamna sa nu lasi condeiul din mana . Cred ca ar mai fi nevoie de inca zece romane , de aceeasi talie, ca durerea taranului roman de atunci , de acum , dintotdeauna sa fie descifrata . Atat.