Panorama editorialelor din 14 martie
Cum va demisiona Năstase (Jurnalul naţional – Ion Cristoiu)
(…) momentul al treilea al lucraturii: declaratiile liderilor de la Centru. Au venit şi aceste declaratii. De la colegii de guvern ai lui Adrian Năstase te-ai fi asteptat la declaratii ferme de sustinere a fostului premier. Mircea Geoană, Miron Mitrea, Dan Mihalache au spus ca nu se pune problema excluderii lui Adrian Năstase şi a lui Dan Ioan Popescu din PSD. N-au suflat insa o vorba despre ceea ce se urmareste cu intreaga tarasenie a oamenilor muncii PSD-isti din Sectorul 1: o presiune infernala asupra celor doi pentru a-i face sa-si dea demisia. Ne-au facut sa intelegem insa asta. Ca nu putem sa nu luam în seama parerile membrilor de partid din Sectorul 1; ca PSD are o problema de credibilitate; ca vom discuta la timpul potrivit despre demisia celor doi. Un lider PSD cu vechime în partid mi-a lamurit tarasenia. Se iau trei baieti rai care ataca dur. în cazul de fata, ei sunt: Marian Vanghelie, Marian Oprisan şi Dan Tudorache. Cer nici mai mult, nici mai putin decat excluderea celor doi din PSD. Vin apoi trei baieti buni care nuanteaza. Altfel spus, Mircea Geoană, Miron Mitrea, Dan Mihalache. Pana la urma, lucrurile se aranjeaza în asa fel incat baietii rai şi baietii buni isi ating scopul: sub presiunea presei şi a oamenilor muncii PSD-isti din intreaga tara, Adrian Năstase şi Dan Ioan Popescu demisioneaza din PSD.
Thank you, Mr. Ambasador (Bursa – Radu F. Alexandru)
Excedat de avalansa vorbelor fara acoperire în care s-a trezit prizonier, Markus Ferber, liderul crestin-socialilor bavarezi din Parlamentul de la Bruxelles, cerea în urma cu ceva vreme aminarea cu un an a aderarii României la Uniunea Europeană, sustinindu-si demersul tocmai cu relativitatea dincolo de orice limite a indeplinirii angajamentelor cu termen ‘imediat’: ‘Am avut o gramada de promisiuni, niciodata rezultate!’. A fi în momentul potrivit la locul potrivit este una din conditiile elementare pentru ca sansa, meritata sau nu, sa-ti surida. A rata cu o consecventa demna de o cauza mai buna intilniri la care esti asteptat cu bratele deschise inseamna a-ti deveni, în timp, propriul dusman. România, pe parcursul celor saisprezece ani în care s-a tot impleticit pe drumul spre luminita de la capatul tunelului, a platit de prea multe ori incapacitatea de a face ‘acum’ ce a lasat pentru ‘imediat’. E un cusur, şi poate deveni un pacat, pe care, la despartire, Excelenta Sa ambasadorul Quinton Quayle ni-l semnaleaza cu aceeasi dragoste cu care ne-a semnalat de fiecare data greselile în care persistam. Lui nu putem decit sa-i multumim cu gratitudine. Greul incepe din clipa în care suntem dispusi sa intelegem cita dreptate are.
Cronica unei morţi neanunţate (Evenimentul zilei – Emil Hurezeanu)
Lectiile istoriei insa, oricat de clare, sunt bruiate de emotii şi chiar inflamatii patriotice. Sunt destui cei care la Belgrad sau la Bucureşti considera chiar şi azi, nu neaparat în mod oficial, ca Miloşevici a fost o vctima, daca nu chiar un erou. Romanii, sensibilizati de incercarile unor radicali maghiari de obtinere a autonomiei teritoriale în estul Transilvaniei sunt tentati, asa cum se intampla în aceste zile, în anumite programe de televiziune, sa-l stilizeze pe sangerosul şi vicleanul dictaror comunist sarb, mort în celula unui tribunal international, al invingatorilor, intr-un patriot tragic şi neinteles. Cu tot respectul pentru doliul acestora: liderul care-si distruge tara şi contribuie (chiar daca nu direct şi singur) la moartea a 250.000 de compatrioti nu mai poate fi considerat un patriot.
Medalii şi muhaiele (Ultima oră – Ion Marin)
Câtiva oameni care au crezut în mine şi atunci când nu ma mai zareau în abis, când ma prabuseam pe zi, pe ora, ce trecea, mi-au intins colacul vorbelor bune, intre ei doi mari gazetari, carora nu le pot multumi vreodata, odgonul gesturilor salutare, precum cel al presedintelui Academiei, ce mi-a inmânat o medalie la fix zece zile, în prezenta Presedintelui tarii, dupa ce Excelenta Sa a interzis cu un cuvânt tentativa unui ministru de interne adjunct, corupt pâna-n maduva, venit în tinuta de lupta sa ma salte chiar de acolo si, în sfârsit, mâna salvatoare ce a venit din partea unui om pe care l-am trecut în inima mea pe aceeasi linie cu tatal meu şi poate mai în fata, fiindca fara el carnetele de asigurari isi faceau demult datoria fata de fiicele mele, intre timp oameni realizati, macar material. Şi iata ca, dupa un dezastru pe care îl reamintesc aici pe repede inapoi, fiindca multi dintre dumneavoastra nu l-ati uitat şi pentru ca, oricum, o sa-l pun curând în alt volum al cartii mele, ‘Vremea sacalilor’ – fie ca sunteti din tabara celor care vad tot ce mi s-a intâmplat exclusiv drept o consecinta a faptelor mele, fie ca dimpotriva; iata ca vin altfel de zile, de o intensitate a luminii şi bucuriei, ce nestrunite prin acelasi filtru, moral şi cultural, indraznesc sa zic, ce te-au ajutat – imi spun- sa-ti pastrezi privirea şi mintea nealterate pe când supravietuiai Hiroshimei vietii tale, te pot iar prabusi. Mai ales când cei ce te-au hulit atunci, urlând din tribuna cu degetul în jos, acum incearca sa-i destabilizeze pe cei ce ti-au fost şi atunci alaturi ori au venit acum, fiindca ii asteptai dintotdeauna, incearca, zic, sa le insufle aceleasi indoieli, vorbind din nou despre ceea ce i-a speriat şi atunci, şi acum, şi oriunde, şi oricând la un semen ce umbla fara lantul conformismului de gât: nemasura şi neinregimentarea, refuzul caii de mijloc, banalitatii, stupiditatii, gregaritatii.