Asistam neputinciosi la un fenomen ireversibil şi jalnic în acelaşi timp – degradarea sărbătorilor. Am devenit tot mai zgomotoşi şi mai agitaţi, uitând că sărbătoarea este în primul rând o invitaţie la calm şi pace interioară, la regăsirea acasă-lui uitat sau pierdut.
Am câştigat în lumini şi bogăţie, dar am pierdut mult din fastul şi trăirea mistică a sărbătorii. Grăbiţi şi fără să ne dăm prea bine seama ce se întâmplă, am transformat sărbătorile într-un spectacol gălăgios şi plin de artificii, într-o competiţie a risipei şi a ornamentelor strălucitoare.
Prinşi de febra nebunească a cumpărăturilor, am refugiat întreaga solemnitatea sărbătorii în lucruri şi cadouri cu nemiluita, în frigidere doldora de mâncăruri scumpe şi alese. Văzând forfota grea şi apăsătoare a străzii, asaltul neîntrerupt al marilor magazine, mă întreb cât loc mai rămâne pentru Hristos, pentru un gând de pace şi împăcare cu noi, cu aproapele, cu întreaga făptură a lui Dumnezeu.
De sărbătoare omul ar trebui să ştie să ia folos. Devenită un simplu ornament sărbătoarea slăbeşte şi moare. Sărbătoarea are, sau ar trebui să aibă trei funcţii esenţiale: întreţine relaţia cu Dumnezeu; reface grupul comunitar; pune societatea în acord cu Cerul.
Se spune că trebuie să păstrezi tot timpul un deget în barba lui Dumnezeu, însă în viaţa de zi cu zi relaţia cu sacrul slăbeşte tot mai mult. De aici importanţa sărbătorii; ea opreşte lumea în loc şi îi abate pe oameni de la cele lumeşti, ajutându-i să-şi reînnoade legăturile cu cele de dincolo.
Ce frumos ar fi să se gândească şi să se întâmple aşa. Realitatea, însă, se prezintă şi se compune astăzi din alţi termeni. Sunt tot mai numeroşi cei care îşi investesc speranţele, timpul şi banii în nimicuri. Dacă aduni toate aceste nimicuri rezultă Micul Nimic, care nu sperie pe nimeni şi din păcate nu doare. Într-o lume în care confortul dă măsura tuturor lucrurilor, ia naştere Omul Pelican.
Omul Pelican este o specie de om situată în plan spiritual mai jos decât mine şi decât tine cititorule; noi cel puţin ne străduim: eu să scriu şi tu să citeşti acest articol. Pelicanul nu are nevoie de astfel de informaţii. El ştie! A învăţat de la televizor, din ziare şi din reviste.
Omul Pelican mestecă zi şi noapte informaţia pe care o armată de inşi (Teo, Negru, Gheorghe, Tatu, Pepe, Vacanţa mare, Călinescu, etc, ) o transmit gratis sau contra cost. El atâta are de făcut, să deschidă ciocul şi să primească alimentul cultural semipreparat şi semimâncat. Deci: nimicuri.
Există pelicani perfecţi. Poţi să le introduci în guşă orice. Ei pun o singură condiţie: să le respecţi liniştea şi confortul. Au adoptat primii produsele McDonald’s, absorb ca buretele reclamele, serialele tv, sunt fascinaţi de Dan Brown (cel cu Codul lui Da Vinci), Coelho, Pascal Brukner (autorul aberantei teorii prin care prostituţia este o formă de milostenie), sau se transformă în spectatori încântaţi de blasfemia Alinei Pippidi (Evangheliştii), pentru care creştinismul este o pacoste a umanităţii.
Trăim într-o lume în care Dumnezeu este pus în aceeaşi balanţă cu o sticlă de Coca Cola, iar sarcina de a chema la responsabilitate devine inuman de grea.
De unde porneşte răul? Din faptul că noi nu credem realmente în Hristos, noi credem în nimicuri gen „Sf. Valentin”, „Hallowen”, etc.
Nu mă refer la sondajele care ne îmbată de bucurie spunând că peste 90% din populaţia României crede în Dumnezeu. Dacă am face distincţie între credincioşii de bună voie şi nesiliţi de nimeni şi cei aşa zişi practicanţi, rămân poate vreo 20%; iar dacă dintre aceştia alegem pe cei ce postesc toate posturile, se împărtăşesc la 40 de zile, se roagă mai mult de câteva minute dimineaţa şi seara, iartă din inimă, au milă şi simt că pot fi mereu mai buni, atunci cu ce rămânem?
Cu o mână de creştini împrăştiaţi într-o Românie ce se mai consideră a fi o ţară ortodoxă.
Îmi permit să fiu unul din cei ce îndrăzneşte să nu respecte liniştea şi confortul cititorilor şi de ce nu, să-i pun pe gânduri. Acesta-i şi rostul postului în care am intrat (poate nu ştiaţi dar suntem în Postul mare), să vă invit la cugetare, pentru că uitarea, indiferenţa şi lenea sunt cei trei uriaşi care merg înaintea păcatelor.
Dacă am pătrunde în profunzimea tainelor ce ni le descoperă Crăciunul sau Sfintele Paşti şi am simţi cu adevărat mireasma lor, am lepăda imediat desfătările efemere şi petrecerile deşarte din aceste sărbători. Am reveni la sânul Bisericii Mame, dorind a-l întâlni pe Hristos, care pentru mântuirea noastră „a sărăcit de bunăvoie”, coborând în lumea aceasta săracă de El, ca într-o iesle de dobitoace şi „pentru a ne îmbogăţi” pe noi a suferit atâtea, până şi moarte pe cruce. Am înţelege atunci mărimea şi bucuria sărbătorii Învierii, care se săvârşeşte cu fiecare Sfântă Liturghie. Altfel înţelese, sărbătorile se transformă în târguri de cadouri şi reclame, petreceri şi distracţii de week-end.
Şi atunci apare întrebarea: de ce le mai sărbătorim de două mii de ani?
Sărbătoarea, aflăm din Ghidul sărbătorilor româneşti, are ca ingrediente miezul de sfinţenie, timpul bun, locul curat, sufletul primenit, cuvântul, gestul şi lucrul potrivit. Unde se mai păstrează astăzi asemenea reguli de ţinere a sărbătorii? Răspunsul este: la sat! Excepţiile, chiar dacă sunt, întăresc regula.
Aici omul ştie că orice nepotrivire de gesturi şi cuvinte îi face rău, nu numai lui, ci şi grupului, ba chiar şi lui Dumnezeu. Ei bine, au nimicurile asemenea ingrediente?
De ce este sărbătorit Sfântul Valentin (acesta nu este sfânt pentru că nu este scris în calendarul creştin ortodox, iar celelalte religii, culte şi denominaţiuni nu au sfinţi – n. n.)?
Pentru că este un sfânt mai de viaţă, zic tinerii; dacă ar fi toţi sfinţii aşa n-ar mai fi oameni care să nu vină la Biserică, dar aşa, voi cu slujbele şi posturile voastre împiedicaţi oamenii să vină către Dumnezeu. Iar în viitor nu o să mai vină nimeni la Biserică, cel puţin tinerii nu pot accepta o credinţă pentru moşi şi pentru babe.
De ce nu faceţi ca popoarele orientale (mai nou şi cele apusene acceptă astfel de reţete – n. n.), puţină yoga, ceva kama-sutra şi bisericile ar fi pline? Că doar Dumnezeu a lăsat dragostea ca să o trăim, nu ca să ne călugărim … Cam aşa arată discursul remixat pe care diavolul l-a şoptit Evei în Rai.
De aceea tocmai, în Noul Testament, prieteniile dintre persoanele de sex opus sunt puţin indicate. Aceasta nu pentru că Mântuitorul le-ar fi interzis oamenilor comunicarea, ci tocmai pentru că orice comunicare de acest fel se reduce la un singur lucru, căci suntem „neam viclean şi desfrânat”, după cum ne ceartă Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „este un alt fel de a te uita la o femeie, aşa cum se uită cei cu inima curată. De aceea Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftă”.
Dacă cineva consideră ajuns la această măsură, să sărbătorească sărbătoarea îndrăgostiţilor, aici pe pământ şi în cer.
Acum, pentru că ne aflăm în post, hai să ieşim din nimicuri şi deşertăciuni. Să devenim responsabili şi conştienţi de menirea noastră şi să ne procurăm ingredientele pentru sărbătoarea Învierii Domnului; să-l înviem pe Hristos în viaţa noastră plină de dihănii şi în sufletul nostru obosit.
Să ne numărăm printre curajoşii şi nebunii Crucii şi să facem numai voia lui Dumnezeu, oriunde ne-am afla şi cu oricâte roşcove am fi îmbiaţi prin cocinele lustruite ale acestui veac.
Amin!
Autor: Preot Radu Delacruce, Altermedia
Update in luni, 17-04-06 17:27
Cum ne alegem restaurantul la care să servim masa? Pe baza căror criterii facem selecția…
În acest sezon, Cupa României și-a respectat pe deplin renumele de „competiție a surprizelor”. În…
Sărbătoarea Floriilor ne aduce aminte de intrarea triumfală a lui Iisus în orasul Ierusalim. Este…
Pentru a permite realizarea de către Transgaz a lucrărilor de relocare/protejare a unor tronsoane de…
Tesla, renumitul producător de vehicule electrice, se pregătește să își dezvăluie performanțele financiare pentru primul…
Scaunele agățate au fost asociate în principal cu elemente de amenajare pentru camerele copiilor sau…
Acest website folosește cookies.
Vezi comentarii
oare daca postesti ti se iarta pacatele,eu una nu cred mai degraba facind fapte bune traind in armonie cu ce te inconjoara, fiind frumos si in interior si in exterior,
mergi smerit si drept plin de duhul sfint.