Interviu / Acasa la pictorul naiv Ioan Măric

Înainte!: Care sunt începuturile lui Ioan Maric în pictură?

Ioan Măric: Mi-a placut de mic copil să pictez. Totul era în joacă. Sunt născut în Luncani, aici la o aruncătură de băţ şi o fugă bună de iepure. Mereu mă reîntorc în satul meu natal şi pictez locurile mele natale. Când eram copil mă jucam de-a ascunselea prin cavouri şi prin clopotniţă. Acum, toate aceste amintiri îmi sunt subiecte de pictură.

Înainte!: V-aţi gândit vreo clipă că veţi ajunge pictor?

Ioan Măric: Când eram copil nu ştiam că voi ajunge să mi se descopere un asemenea talent şi să pot cu penelul meu să ilustrez satul natal. Din familie n-am avut pe nimeni care să aibă acest talent al picturii. Tata nici nu vroia să audă că pot fi profesor sau doctor sau ceva mai sus. El vroia să muncesc. Cred că la pictor nu s-a gândit niciodată. Era mult de muncă pe atunci. Îmi amintesc că mi-a făcut o coasă mică ca să mă pot ţine de el la cosit. Eram cel mai mare dintre cei patru fraţi. Eu eram mâna dreaptă a părinţilor, mai ales la tot ce însemna muncă agricolă. ~mi plăcea să desenez mereu. Acasă, la lampă, în chiler. Mi-au plăcut foarte mult poveştile şi basmele. Îmi amintesc de perioada când eram mic şi mă ţineam de fusta mamei când se ducea la clacă. Stăteam cu gura căscată când auzeam poveştile femeilor bătrâne. Toate personajele din basme le desenam. Tot ce era mic, cu hârtie milimetrică făceam să fie mare. Practic, eram un autodidact.

Înainte!: Ce ziceau cei din familie despre pasiunea dumneavoastră?

Ioan Măric: Bunicul era ferar. Făcea coşuri la căruţă. Făcea de toate. Eu le vopseam. Le mai dădeam apoi şi câte o dungă albă ca să strălucească. Lui îi plăcea. Vopselele nu erau cine ştie ce. Erau nişte cutii în comerţ, nu mai ţin acum minte firma care le făcea. Prima dată, o mătuşă mi-a zis că am talent. Mereu zicea că dacă am să continui, am să ajung un mare pictor. Ea nu avea niciun fel de pregătire în domeniu. Doar îi plăcea cum desenez.

Înainte!: Ce vă place cel mai mult să pictaţi?

Ioan Măric: Cel mai mult mi-a plăcut să pictez oameni. Pentru că cel mai greu se pictează oamenii, nu natura. Cel mai greu e să dai la un portret mişcarea, viaţa, personalitatea. Am avut o perioadă în viaţa mea când am fost agricultor. Lucram pe tractor. Îi desenam pe toţi colegii mei. Eram cu creionul şi caietul în buzunar. Desenam tot ce prindeam. Babe, moşnegi. Apoi râdeau de ce feţe le-am făcut.

Înainte!: Cui îi datoraţi lansarea dumneavoastră ca artist plastic?

Ioan Măric: Clar, lui Ilie Boca! Când m-am dus la {coala Populară de Artă ştiam să fac o compoziţie, dar nu ştiam să o aranjez, să o fac să fie armonioasă. Ilie Boca m-a învăţat să organizez o compoziţie, m-a învăţat ce înseamnă o gamă, o paletă pentru o pictură. După Ilie Boca, un mare sprijin l-am avut de la soţia mea. Totdeauna a fost alături de mine. Acuma este şi criticul meu de artă. Ea îmi spune ce e bine şi ce nu într-un tablou. Ea întinde pânzele, ea îmi pregăteşte totul pentru tablouri.

Înainte!: Personajele din tablourile dumneavoastă sunt oameni cunoscuţi, sau imaginari?

Ioan Măric: Majoritatea sunt personaje imaginare. Sunt tot felul de caractere şi temperamente. Unul este sucit, adica una zice, alta face, altul se uită la lună, altul la stele. Alţii cred că tot ce zboară se mănâncă. Fiecare e în felul lui. Eu când merg pe drum şi văd ceva care îmi place, încerc să reţin. Apoi, în compoziţie adun tot ce mi-a plăcut: o poartă, o casă şi aşa îmi creez eu propria compoziţiie. Îmi fac eu satul meu. Şi apoi dau viaţă la personaje. În fiecare sat trebuie să fie câte un personaj la care să-i dai viaţă şi personlitate.

Înainte!: Care a fost primul premiu?

Ioan Măric: ~n 1969, premiul III, cu medalie de bronz la Festivalul de Artă Naivă de la Bratislava. Apoi, în 1970, premiul I din 4.500 de participanţi. Am peste 20 de premii întâi, apoi multe premii doi şi trei.

Înainte!: Câte lucrări aţi făcut până acum?

Ioan Măric: Nu mai ştiu. Chiar habar n-am! Am pictat…Slavă Domnului, să fiu eu sănătos! Unele le-am dat, altele mi le-a furat. Numai la expoziţia din Italia, în 1972 mi-a furat 22 de lucrări. Măcar să-i fi plăcut hoţului (râde). Nu s-au mai găsit! Ce-o mâncat lupul, bun mâncat. Nu sunt eu rău de pagubă (dă a lehamite din mână).

Înainte!: Care este sursa de inspiraţie?

Ioan Măric: Lada mea de zestre este satul. Toate vorbele din popor. Expresii, tradiţii. Legende, zicători, proverbe, povestiri şi mituri.

Înainte!: Sunt tinerii pictori pasionaţi de pictură naivă?

Ioan Măric: Da! Mulţi. Unii dintre ei desenează chiar cu sufletul. Nici nu trebuie să le spui mare lucru, că simt singuri culorea. Nu toţi, dar mulţi.

Înainte!: Aţi încercat altceva în afara picturi naïve?

Ioan Măric: Da, dar nu eram eu! Sincer m-au şi păzit profesorii mei şi nu m-au lăsat să pictez altceva ca să nu-mi stric stilul. Nu m-au lăsat să deviez de la stil. Nu mă mai primeau pe la expoziţii. Am fost nevoit să mă întorc la stil.

Înainte!: Ca om sunteţi un naiv?

Ioan Măric: Da! Un naiv am intrat în şcoală, un naiv am ieşit! Naiv sunt şi acum. Staţi de vorbă cu un naiv! (râde)

Palmares:

Născut la 12 octombrie 1945 în satul Luncani din judeţul Bacău, Ioan Măric a absolvit {coala de Arte, trei ani pictură şi trei ani grafică la clasa profesorului Ilie Boca şi la Liceul de Arte Plastice la clasa profesorului Gheorghe Velea. A avut 70 de expoziţii personale şi peste 370 colective. ~n tară a participat cu lucrări la Salonul Naţional de Artă Naiv din mai multe oraşe: Bucureşti, Piteşti,Vaslui, Botoşani, Dorohoi, Iaşi, Constanţa, Ploieşti, Reşiţa, Sibiu, Arad, Tg. Mureş, Galaţi, Timişoara, Focşani, Suceava. ~n străinătate a avut expoziţii în }ările Americii Latine, Canada, Cuba, SUA, Olanda, Rusia, Polonia, Iugoslavia, Belgia, Finlanda, Italia, Albania, Franţa, Bulgaria, Austria, Elveţia, Suedia, Japonia, Ungaria, Grecia, Portugalia, Germania, India. Lucrări în colecţii particulare din ţara dar şi în străinătate în peste douazeci de tari de pe toate continentele. (a consemnat Olimpia FILIP)

Citat:

“Măric este spontan, direct, cu o mare putere de sinteză şi exprimare, evitând mângâierile etnografice. Acumulările au făcut să-şi clădeasca propriul stil care este recunoscut prin premii şi achiziţii la colecţii şi muzee” (Ilie Boca)