Despre masacrul de la „Fântâna Albă” din 1 aprilie 1941
1 aprilie nu este “ziua păcălelilor”! Sau cel puţin nu ar trebui să fie pentru poporul român. Pentru că ceea ce s-a petrecut în istoria noastră pe această dată nu a fost deloc o păcăleală, ci o crimă cu premeditare.
Puţină lume a aflat că data de 1 Aprilie a fost instituită prin Legea 68 din 10 mai 2011, ca fiind “Ziua naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie”.
Şi mai puţină lume ştie de ce a fost aleasă data de 1 aprilie pentru această comemorare: la 1 Aprilie 1941, în Duminica de Paşti, la Fântâna Albă din nordul Bucovinei ocupate de URSS, la circa 3 km de noua graniţă a României stabilită prin Pactul Ribbentrop – Molotov, peste 3.000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), care se îndreptau cu un steag alb, cu prapori şi icoane spre noile graniţe ale ţării pentru a se refugia paşnic din teritoriul ocupat de Uniunea Sovietică, au fost ucişi de către grănicerii sovietici care au organizat pe drum o veritabilă “capcană a morţii”. Românii fost seceraţi cu mitralierele, supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerie şi spintecaţi cu săbiile, alţii au fost omorâţi cu lovituri de hârleţ sau au fost îngropaţi de vii în gropile comune dinainte săpate. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul. Acestă crimă oribilă a rămas în conştiinţe şi, deocamdată prea puţin în cărţile de istorie, sub numele de “Masacrul de la Fântâna Albă”. Nici până astăzi Moscova nu recunoaşte acest eveniment, iar autorităţile statului ucrainean au permis abia din anul 2000 oficierea slujbelor de pomenire la faţa locului.
Puţinii care au reuşit să scape cu viaţă din “capcana morţii” şi au încercat să fugă au fost arestați de NKVD și, după torturi înfiorătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din orășelul Adâncata și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var. Cei care au căzut muribunzi şi şi-au revenit au transmis în secret urmaşilor povestea masacrului ce a fost dezvăluită public doar în zilele noastre. După acest măcel teroarea comunistă a continuat. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan. Au supraviețuit puțini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor și asasinatelor, populația românească a regiunii Cernăuți a scăzut cu 75.000 de persoane între recensământul românesc din 1930 și primul recensământ Sovietic în 1959. S-a demonstrat, mai târziu, că aceste persecuții au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populației românești, plănuit și executat de regimul sovietic.
Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români în Bucovina de Nord. Ocupația sovietică a inaugurat o politică antiromânească în Bucovina de nord dar şi în Basarabia, care a țintit atât grupul majoritar românesc dar şi pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și ai clasei politice pre-sovietice fără deosebire de naționalitate. Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost persecutați, condamnați la muncă silnică în gulaguri sau au fost deportați împreună cu familiile lor. Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în gulag. Aceste politici au fost reluate și în perioada 1944–1956.
După unele surse, pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierind. Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946–1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Nu îi socotim aici şi pe cei ce au pierit pe front în timpul războiului.
Ca urmare a crimelor, deportărilor şi a persecuțiilor sovietice, a emigrării unei părţi a românilor, germanilor, polonezilor și evreilor, populația locală a scăzut dramatic.
Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Sudul Basarabiei (Bugeac). Numeroși ruși și ucrainieni, dar și alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia și Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în orașe, pentru a reface economia devastată de război, a repopula regiunea, cu rezultatul imediat al schimbării compoziției etnice zonale. Conform statisticilor oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică.
Politicile de deportare şi de colonizare au fost duse în paralel cu politicile de deznaţionalizare a românilor prin rusificare sau „moldovenizare” (conform teoriei sovietice că moldovenii nu sunt români). Peste acestea amintim şi emigrările ce au avut loc după destrămarea URSS în 1991. Drept urmare, procentul etnic majoritar românesc a fost puternic redus în actuala Republică Moldova, românii au ajuns minoritari în Bucovina de nord şi aproape nesemnificativi (15%) în sudul Basarabiei (Bugeac).
Chiar şi aşa, conştiinţa românească este regăsită de tot mai mulţi oameni iar reunirea cu România este cerută tot mai hotărăt.
Membrii Noii Drepte din România și Republica Moldova vor comemora astăzi pentru al şaselea an consecutiv masacrul de la Fântâna Albă din ziua de 1 Aprilie la Monumentele foştilor deţinuţi politici, deportaţilor în URSS şi victimelor comunismului de pe întreg cuprinsul Țării, unde vom depune candele şi vom rostit rugăciuni în memoria tuturor victimelor comunismului.