Decât la psihiatru mai bine la teatru

Pe scările Casei de Cultură numai gura Elizei Noemi Judeu se-aude şi din departare îi văd mâinile. Se agită şi e exuberantă în hainele adolescentine şi tot flutură părul lăsat pe spate. Are emoţii pentru cursul de teatru pe care urmează să-l susţină dar maschează bine starea. Ştie exact ce face.

E produsul lui Ion Cojar, eleva lui de suflet. Ăsta a scos poezia din ea şi tot el a învătat-o să jongleze cu emoţiile. Pe mine mă rodea curiozitatea s-o văd şi-n postura pedagogică. O ştiu ca actriţă şi niciodată nu m-am oprit din a o admira. Dar noul proiect de coordonare a unui curs recreativ prin teatru, recunosc că mi-a trezit curiozitatea.

Au apărut 10 participanţi care nu se cunoşteau între ei şi care vădit, erau şi ei emoţionaţi de necunoscut. În nicio jumătate de oră, Eliza a reuşit să coaguleze grupul şi părea că se cunosc de mult.

“În fiecare există poezie. Eliberaţi-vă! Nu vreau să gândiţi. Aici simţiţi.” Cu siguranţă nu auzi asta în fiecare zi.

A fost o invitaţie ce a constituit rampa de plecare, de iniţiere a cursului. Cu toţii au priceput că teatrul s-a născut din nevoia de expresie, din revoltă şi că sentimentele profunde ca ura, iubirea, durerea trebuie scoase la iveală şi calea cea mai potrivită e teatrul.

“Ştiu cu siguranţă că orice om poate fi actor. Teatrul e ca o biserică unde actorii se mărturisesc, se spovedesc“. Aşa îi asigură Eliza iar participanţii nu au motive să n-o creadă pentru că au în faţa lor un actor pentru care teatrul înseamnă viaţă, aer, motiv de a trăi.

Exerciţiile Elizei seamănă perfect cu psihodrama lui Levy Moreno folosită în psihologie. Aduce perfect cu jocul de rol folosit de consilierii psihologici care folosesc acest instrument ca metodă în vindecarea diverselor probleme comportamentale, psihice. Dar aici ceva e în plus: e vindecare prin artă. Arta vie numită teatru.

Timp de 2 ore cât a durat cursul am văzut lacrimi, am văzut trecerea de la seriozitate la râs nebun, de la închidere şi comunicare limitată (nu pentru că acolo ar fi fost neştiinţă dar cu siguranţă n-a fost provocare la “simţire”), la creativitate şi detaşare totală.

Am văzut cum finalul de curs n-a picat bine pentru că ei nu se dădeau plecaţi şi undeva în sală, un domn se întreba retoric: “Când au trecut, frate, 2 ore?!”. Se confirma relativitatea lui Einstein: când ceva te atrage, două ore par ca două minute.

Eu ştiu de ce a ieşit atât de bine cursul Elizei Judeu: are multe de spus, de transmis, de învăţat, de scos la rampă vocaţia de mediator, de pedagog.

A venit vremea să urle cu voce tare: “BĂ, TEATRUL VĂ VINDECĂ!“.

Nu vă rămâne decât să confirmaţi după ce închistarea, reţinerea şi deprimarea par a vă fi necunoscute.