Bătaia nu-i ruptă din cer

Așa a trăit: văzându-ți mama sub ploaia loviturilor, apărându-se inutil, amenințând cu plecarea, cu sinuciderea sau cu crima. Așa a căutat și ea să trăiască. E singurul cadru pe care-l cunoaște și care îi e familiar.

N-o coafează calmul, liniștea, vorbele frumoase. Ce-ar mai avea Freud de treabă cu ea dacă ar întinde-o pe canapea! Ar găsi modalitatea cea mai perversă de căutare a senzațiilor, a emoțiilor, a senzualității, a excitației sexuale și a unei dorințe de dominație vecină cu isteria.

Biată umanoidă! E produsul altora. A nebunilor care n-au avut nimic în comun cu normalitatea. Dar nici ea nu-și recunoaște, decât rar, infirmitatea. Povestește cu grandilocvență agresivitatea la care o supune bărbat-su de parcă ar trebui să ne amuzăm în comun.

Nu încerc să-i zdruncin realitatea. Aș descumpăni-o. Dar nici n-o aprob. Mă uit undeva în gol. Caut cazuri asemănătoare și găsesc o mulțime: din beletristică, din viață, din cabinetul de psihologie.

Aproape că fug de ea. Nu vreau să mă marcheze povestea ei. Poate din egoism o fac. Un gând m-a apăsat toată ziua și nu m-a lăsat nici în timpul nopții: cu toți facem alegeri. Dar cel mai greu e să trăim cu ele. Să n-ai nici măcar cui reproșa decadența ta, dezumanizarea, viața trăită fără sens…

La final, când s-o întreba ”De ce?” mă înspăimânt că n-are cine să-i răspundă.