Au plantele sentimente?

Iedera

Cand mergeam la Emi, draga si buna mea prietena de care in fiecare zi mi-e dor, cea mai mare placere a mea era sa stau in bucatarie. Minute intregi priveam corzile iederii bogat impodobite de frunze mari, cat palma, de un verde stralucitor, care acopereau toti peretii incaperii. „Vrei si tu?”, m-a intrebat intr-o zi. „Da”, i-am raspuns, „dar nu stiu ce sa fac, cum sa procedez…”.

A rupt o mladita cu cateva frunze si m-a invatat sa o pun in apa. Dupa ce i-au iesit „mustati”, am plantat-o intr-un ghiveci. Cu toate ingrijirile, mai bine de un an, iedera mea n-a crescut nici macar cu un milimetru, dar nici nu s-a uscat. Si, intr-o dimineata, in timp ce-o udam, am inceput sa-i vorbesc calm, linistit, cu blandete, ca unei fiinte dragi.

Faceam acelasi lucru de fiecare data cand ii serveam portia zilnica de „hrana”. Si… miracolul s-a produs! In nici doua luni, iedera a trecut de un metru in lungime.
Cand m-am hotarat sa parasesc orasul care ma adoptase dupa terminarea studiilor universitare, primul lucru luat din casa a fost ghiveciul cu iedera. I-am legat corzile sa nu se rupa si tot drumul am tinut ghiveciul in brate.

Din pacate, noua mea locuinta s-a dovedit a nu fi ceea ce crezusem si sperasem. Au inceput nemultumirile, framantarile sufletesti, reprosurile pe care mi le faceam singura. Nimic nu ma mai interesa. Faceam totul mecanic, tristetea nu ma parasea o clipa, in jurul meu se naruise totul…

Si într-o zi, am observat ca frunzele iederei se vestejisera. Apatica si indiferenta, am udat-o, spunandu-mi in gand c-o sa-si revina. Intre timp, am hotarat sa ma mut intr-o alta locuinta si, desi foarte greu, in cateva zile totul s-a rezolvat. Dar… stupoare! Iedera mea se uscase… Cand? De ce?

Frunzele, odinioara atat de vesele, se zdrobeau intre degete, transformandu-se in praf. Indiferenta mea, dar mai ales egoismul de care ma lasasem dominata o ucisesera. Iubirea, cuvintele de alint, laudele cu care o obisnuisem ramasesera undeva, departe…

Cand am desprins-o de pe perete, am observat cu mirare ca undeva, pe la mijlocul corzii uscate, mai erau vreo doua frunze verzi care supravietuisera. Le-am rupt si, fara o vorba, le-am intins cumnatei mele care ma ajuta la impachetat.

Dupa cateva luni, in toamna, cand am mers sa-i fac o vizita, am ramas cateva clipe in curte, unde zeci de ghivece cu flori straluceau inca in razele soarelui. „O recunosti?”, m-a intrebat. Am tresarit si mi-am intors privirile catre flori… „O recunosti?”, m-a intrebat din nou, amuzandu-se de nedumerirea ce mi se citea in priviri.

Mana ei a atins o iedera splendida, cu frunze mari, lucioase, orbitor de verzi si de catifelate. Am privit mai cu atentie. Iderea era chiar in ghiveciul pe care il abandonasem indiferenta. Am inceput sa-i vorbesc soptit, s-o mangai si cred si astazi, ca sub atingerea palmelor mele, am simtit-o vibrand… Am adus-o acasa. Ii place aici, pentru ca si mie imi place.

In fiecare zi creste cate putin pentru ca, indiferent de starea mea sufleteasca, nu uit sa-i spun cate un cuvant care sa-i faca placere, s-o incante, s-o flateze… Verdele de smarald al frunzelor sale e primul lucru pe care-l vad cand deschid usa casei.