Eliberarea picturii de imitaţia naturii – PAUL CEZANNE [1839 – 1906]; 170 de ani de la naştere
Eliberarea picturii de imitaţia naturii – este titlul ales pentru expoziţia de albume organizată la Secţia de Artă a Bibliotecii Judeţene „C. Sturdza” şi dedicată aniversării celor 170 de ani de la naşterea pictorului Paul Cezanne, cu intenţia de a sublinia o caracteristică importantă a picturii artistului.
Opera lui Paul Cezanne (1839 – 1906) marchează intrarea picturii într-o eră nouă, cea a modernităţii, astfel că la începutul secolului XX mulţi creatori importanţi se raportează la el în mod explicit: Klee, Matisse, Mondrian şi, în special, Picasso.
Arătând o anumită brutalitate în privinţa gustului convenţional, Cezanne respinge normele frumosului tradiţional încă din primele sale lucrări. Din această cauză, mulţi contemporani nu-l înţeleg, nici chiar partizanii impresionismului ca Emile Zola.
Pictorul se distanţează cu rapiditate de această mişcare , la fondarea căreia a contribuit totuşi, abandonând naturalismul, fără a renunţa însă la confruntarea cu natura, la meditaţia asupra motivului. În vreme ce toţi prietenii lui îşi căutau un colţ de ţară în care să se fixeze şi să picteze, Cezanne rămâne credincios ţinutului său natal, Provenţa, în special satele şi câmpiile din regiunea Aix. Găsise aici o lumină care dădea tuturor lucrurilor un relief blând şi totodată precis, precum şi o varietate nesfârşită de peisaje.
În faţa unor asemenea „motive” s-a străduit artistul să pătrundă problemele spaţiului şi ale culorii, fapt care i-a îngăduit să rămână credincios naturii, în timp ce căuta impresia adecvată senzaţiilor sale. „Caut să redau perspectiva numai cu ajutorul culorii”, va explica el spre sfârşitul vieţii.
Pictează încet şi metodic pentru a asocia, într-o tonalitate potrivită, lumina impresionistă cu rigoarea formei şi a volumului. În tablourile sale, se simte scutit de obligaţia de a imita natura şi le supune înainte de orice legilor picturii. Astfel, fără a rupe dialogul cu natura, tablourile lui Cezanne ne propun o viziune abstractă a acesteia, arătându-ni-se ca nişte admirabile piese de pictură pură.
Obiectele din tablourile sale: casele, copacii, fructele, florile, fiinţele umane au o plasticitate care exprimă vigoare şi soliditate. Pictorul exprimă, de altfel, şi teoretic această preferinţă pentru geometrizare, spunând că natura trebuie văzută prin cilindru, sferă şi con. Aşa se face că, după moartea lui, cubiştii îl vor recunoaşte ca precursor al lor.
Nu a fost apreciat de la început, cum spuneam şi chiar prietenul său, Zola, cu care a copilărit, îl defăimează indirect luându-l ca model pentru un personaj de roman.
Astăzi, însă, naturile moarte atât de echilibrate compoziţional, peisajele cu Muntele Sainte- Victoire, Jucătorii de cărţi, nudurile, toate portretele exprimă forţă, ordine şi consistenţă. Tocmai prin această vigoare geometrizantă, P. Cezanne stă alături de Gauguin şi de Van Gogh, la originea picturii moderne a secolului XX.
Ana Chiscop, Secţia de Artă