Păcatul capital, ridicat la rang de ideal


„Era mai bine înainte. Ni se dădeau case, serviciu, aveam siguranţa zilei de mâine…”. Vorbe des auzite din gura omului simplu, a omului care a trăit din plin ambele decade „înainte” şi „după”. Linia care le separă e revoluţia sau ce-o fi fost la 22 decembrie 1989 (noi avem dreptul să fim sceptici).

Care e filozofia personală a omului care-l face să dea magazinele cu produse diverse, libertatea de exprimare, de opinie, trecerea frontierei la discreţie şi oportunitatea lansării în afaceri, a ideilor prolifice care azi pot fi puse în aplicare dacă sunt viabile, în detrimentul cozilor interminabile de altădată, a curentului electric aproape zilnic suprimat, a vitrinelor goale, a caselor dărâmate, a închisorilor unde işi dădeau ultima suflare intelectualitatea românească?

Am în minte un tablou care sunt convinsă că n-o să-mi părăsească memoria prea curând: după doua zile de stat la un rând uriaş care semăna mai curând c-o adunătură de flămînzi agresivi, persoana din faţa mea, a cumpărat ultima sticlă de ulei existentă în magazin. Vânzătoarea a tras uşa metalică, cenuşie, exact în ochii mei, auzindu-se apoi zăvorul asemănător cu al unei celule de puşcărie, descris de Ţuţea, la Poarta Albă.

În mintea mea de copil, s-a declanşat o tragedie pe un fond de frustrare ideatică. Imediat, propria-mi reprezentare, era dominată de micime, eram o personalitate obscură, într-un univers mult prea ostil pentru mintea unui copil care se entuziasma încă la romanele lui Teodoreanu.

Drumul spre casă a fost o Golgotă, pentru că mă condamnam, punându-mi pietre grele pe conştiinţă şi mă blamam că n-am o sticlă de ulei în mână, pentru care stătusem două zile şi pe care mi-o doream atât. Îmi curgeau lacrimi pe obraji şi am ştiut încă de pe atunci că nimic n-o să mă împiedice vreodată, să-mi doresc să vină alte vremuri când zgomotul uşii metalice închise în nasul meu, o să fie motiv ilar de povestit altor generaţii care au privilegiul de a cumpăra uleiul din raft.

O să-mi permit pentru o clipă sfidarea decalogului, şi am să situez printre primele porunci: iubiţi libertatea! Combateţi orice urmă de degradare umană prin neacceptarea unor idealuri strâmbe.



Articol din sectiunea: Opinii, Social
Etichete:

2 comentarii la “Păcatul capital, ridicat la rang de ideal”

  1. Care e filozofia?-banul. Ce folos ca magazinele sunt pline? cand noi nu avem bani sa cumparam nimic ramanem doar cu uitatul si oftatul.Ce folos ca am castigat dreptul de iesi in strada si a striga ce vrem ,cand noi nu avem o casa ,nu avem un servici. priviti bietii pensionari si atunci vedeti ce am CASTIGAT

  2. E parerea ta. Dar nu pune semnul egal intre democratie si comunism. Daca n-ai trait zilele sumbre ale “epocii de aur”, e bine sa accepti democratia asa cum e ea. Macar esti liber, iti poti spune opinia fara temeri.

Adauga comentariul tau


Va rugam sa comentati doar subiectul articolului. Responsabilitatea juridica pentru comentariu revine in
exclusivitate autorului, acesta isi va asuma eventualele daune in cazul unor actiuni legale.

Despre autor

Irina Bacaoanu scrie din cand in cand pe Bacaul.ro si mai mereu pe blogul sau, Bacaoanu.com
  Stiri din Bacau: Păcatul capital, ridicat la rang de ideal