Amintirile lui Mungiu: „Tovarăşi, frumoasă e viaţa”

Interviu cu regizorul Cristian Mungiu.

Toată lumea se aştepta după filmul „4 luni, 3 saptamini si 2 zile” la un nou film de autor, un lungmetraj. Ce este “Amintiri din Epoca de Aur”?

Ţineam foarte mult ca până la următorul meu film de autor să produc o comedie. În timpul caravanei „432” au fost foarte mulţi oameni că i-a impresionat mult „4 luni…”, dar îşi amintesc despre perioada comunistă şi că de o perioadă în care parcă râdeam mai mult decât azi. Am zis că până să trec la filme de actualitate trebuie să fac şi comedia asta despre micile efecte secundare hazlii ale unei dictaturi care s-a luat prea în serios…

Despre ce povesteşti în „Amintiri”?

Pentru mine, filmul ăsta e un lungmetraj colectiv regizat de nişte prieteni şi pe care eu l-am produs, nu un film al unui autor, şi ţin la toate poveştile deopotrivă, nu doar la cele regizate de mine. Îţi zic una, că nu-mi place să povestesc filmul înainte: e povestea miliţianului care primeşte înainte de Crăciun un porc. Pentru epoca aia era aur curat. Problema e că porcul era viu, iar el locuia într-un bloc plin de oameni ai muncii lihniţi de foame. Şi după ce-a întors-o pe toate feţele, a ajuns la concluzia că singura cale de a omorî porcul fără zgomot e să-l gazeze cu gazul de la butelie. Mai departe trebuie să vezi filmul.

Am ales oameni pe care îi cunosc şi care au agreat această formulă de lucru. Ioana Uricaru, Hanno Hoefer şi Răzvan Mărculescu mi-au fost colegi la UNATC. Tică Popescu e, până acum, singurul regizor căruia îi încredinţasem un scenariu de al meu, „Canton”, şi, ca atare, ştiam că putem lucra împreună.

Desi toate cele sase povesti sunt legende urbane de esenta comica, exista un stil unitar al tuturor celor sase filme?

Scenariile sint scrise de mine si ca atare, exista un corp comun insa fiecare regizor a intervenit la filmare cum a crezut de cuviinta in povestea lui. Pina la urma asta e hazul la un film cu episoade – cum zicea si Forrest Gump: you never know what you’re going to get.

Cum se numesc cele şase poveşti?

Fiind ecranizări asumate de legende urbane, se cheamă aşa: „Legenda activistului în inspecţie”, „Legenda fotografului oficial”, „Legenda politrucului zelos”, „Legenda miliţianului lacom”, „Legenda vânzătorilor de aer” şi „Legenda şoferului de găini”.
Nu mi s-au intimplat mie povestile din film dar le stiu din perioada de atunci. Povestea cu porcul am citit-o in revista militiei Pentru Patrie, povestea cu palaria lui Ceausescu mi-a spus-o cineva care lucra la Scinteia, cea cu Caruselul se publicase la vremea ei in Scinteia Tineretului, cea cu hotul de oua a descoperit-o Hanno Hofer. Insa ce am incercat e sa folosim legendele urbane ca pretext pentru a vorbi despre efectele secundare ale dicaturii asupra oamenilor – intr-o perioada in care cultul personalitatii incepuse sa genereze efecte tragi-comice.

N-am mai văzut demult un film românesc cu aşa de multe locaţii de filmare şi personaje. Unul dintre episoade aduce în faţa camerei un sat întreg; într-altul camera se plimbă printr-un cartier întreg de blocuri. Unii sunt actori de film consacraţi, alţii sunt actori de teatru, alţii sunt, bănuiesc, neprofesionişti. Cum aţi adunat şi mobilizat toată această armată de actori?

La filmul asta am lucrat aproape trei ani de zile: am ramas inzapeziti in aprilie la o cabana in virful Bucegilor, am auzit cotcodaceli in cap o saptamina dupa filmarea intr-o hala cu 1000 de gaini in Prahova, am improvizat o inchisoare intr-un centru de studii chimice ceausiste, am adus un carusel de la 500 de kilometri de Bucuresti doar pentru ca era mai fidel epocii de atunci, am contruit stilpi de inalta tensiune prin muntii Buzaului si am organizat o furtuna, am dresat un porc sa mearga cu liftul, am scos masinile din fata Casei Scinteii, am mobilizat trenuri, masini de epoca, camioane si carute, am dat de lucru la aproape 100 de actori si am ajuns in final sa avem un film de aproape trei ore. Sint actori din toata tara, sint si neprofesionisti, sint si copii si animale de toate felurile si marimile – si toate lucrurile astea cu un buget cu care altii fac un film care se petrece intr-o camera, film pe care nu-l cumpara nimeni si pe care nu vine nimeni sa-l vada, scopul producerii lui nefiind decit sa plateasca onorariile celor care l-au facut si finantat. Cumva, Consiliul National al Cinematografiei roman, organul finantator al filmelor romanesti, e un bun exemplu al felului in care dainuieste in noi Epoca de Aur, ideea manageriala pe care o propaga fiind: fiecare dupa posibilitati si fiecaruia dupa necesitati.

Ce anume din dictatura da fictiune filmelor tale?

In Amintiri din Epoca de Aur am folosit multe din povestile pe care le auzeam stind la coada pe vremea aia. E greu de zis daca chiar se intimplasera dar iti dadeau asa, un sentiment de satisfactie ca li se intimpla lucruri nasoale si lor. Era de exemplu povestea aia cu securistul care, la o vinatoare in creierul muntilor, trebuie sa pazeasca un weceu improvizat pentru Ceausescu – sa nu se puna vreo bomba. Insa la un moment dat, cit se duce securistul pina intr-un tufis sa se usureze in weceul lui ceausescu intra un copil de la stina care face pipi si trage apa. Ori pe virful muntelui nu se gasea apa, fusese carata cu galetile din sat. Iar securistul se intreba cum isi risca mai putin postul: daca lasa obiectivul nepazit si se duce in sat sa ia alta caldare sau daca ramine sa pazeasaca de bombe un weceu fara apa.

Care sunt amintirile tale din epoca de aur?

Toate amintirile mele din copilarie sint din epoca de aur, si sint multe – de la vizitele lui Ceausescu la care se vopseau copacii cu vopsea verde si se atirnau mere in pom, la reclamele la peste congelat care cica e sanatate curata, de la baleturile muncitoresti de la televizor cu oameni care dansau cu casti de protectie pe cap la strinsul de castane pentru scoala intr-un scop pe care nu l-am aflat nici azi. Apoi sint brandurile copilariei pe care nu le poti uita: Bem-bem, Ma-Ling, Pic, Cutezatorii, Telemark, Lastun si, la loc de cinste, Brifcor – adica Bautura Racoritoare Indigena Fabricata dupa o Conceptie Originala Romaneasca. Era bun Brifcorul, zau daca nu.

Spuneţi-ne o experienţă trăită la o coadă ceauşistă

Stateam odata cu bunicul meu, Petre, la o coada malai – aveam vreo 12 ani – si se dadea doar un kg de persoana. Cu toate astea, fiecare incerca s-o mituiasca pe vinzatoare ca sa primeasca o jumatate de kg in plus. Vinzatoarea si-a luat cei 3 lei in plus bacsis de la bunicul meu dar nu si de la mine. L-am intrebat de ce si mi-a zis ca avea si ea principii: nu primea bacsis de la copii. M-am amintiti de multe ori incidentul asta intrebindu-ma daca, purtindu-se asa, avea o parere mai buna despre ea sau credea ca astfel isi aduce contributia la educarea unei generatii mai sanatoase moral.