Taifas cu iz de mahoarcă

Mă uit la mâinile-i care trădează nevroza şi angoasa. E flămând, e dator şi-n pană de inspiraţie. Clipeşte des şi la fel de des îşi şterge cu latul palmei buzele crăpate. I s-a albit gura şi colţurile zac nătângi. Are ceva de agricultor, de om care nu râvneşte la nimic. Dar eu ştiu că-i artist şi că expune lucrări unui public îngălat şi prea ignorant ca să poată observa chinul artistului transpus în culori, pe pânză. I se aduc aprecieri iar el, nepoliticos le-o întoarce cucoanelor, pentru că ele nu contenesc complimentând: “Doamnă, urăsc să fiu supraestimat.”

Ar face bucăţi tablourile la care-a muncit ca Sisif dar tot mai speră să vândă poate, unul. Unul măcar. Cu banii de pe el ar fugi la chioşc după ţigările ultra-strong, la bodegă după un cognac contrafăcut iar de restul, ar da de băut cunoscuţilor fără să-i pese că mâine îi vor chiorăi iar maţele a foame nebună. Un prost, un idealist care n-a aflat că-s vremuri mult prea tulburi pentru aşteptările lui. Idiot frumos neconectat la realitate!

Ce degete urâte! Reumatice, strâmbe în funcţie de pensule şi murdare de culori uleioase. Mă gândesc cum o arăta în costum? Ca dracu’. Cin’ să facă pantaloni cu turul ca la nădragii lui McHammer şi buzunare ca sacoşele sovietice să-i intre lui mâna pân’ la cot?!

Mi-e milă de el deodată. Dar prefer să-i spun că-i apreciez modul simplu de a vedea lucrurile. Năucă mă uit spre el cum îşi exprimă dorinţa supremă de-a avea zilnic ţigări, un pahar de tărie şi nimic mai mult. Cred că nici nu ştie că urmează prima lege a lui Buddha care spune: SĂ NU-ŢI DOREŞTI! DORINŢA ADUCE NEFERICIRE”. O fi crezând că el a inventat conceptul dar o să-i spun odată c-a fost altul înaintea lui care-a trăit cu vreo 600 de ani înainte de Hristos.

Mă uit în cămăruţa sinistru mobilată şi prost luminată. Brusc, fac comparaţia nebunului din faţa mea cu politicieni bogaţi, cu miliardari potcoviţi de-un sistem neo-bolşevic şi la primari ghiftuiţi. Ăştia i-au amenajat Infernul iar efectul lui nu se va consuma curând.

Nervii lui sunt particule izvorâte din ură iar ăsta e modul lui firav şi simbolic de a se certa cu destinul. Întoarce sabia cu mânerul în sus şi-o transformă-n cruce. Dar nu loveşte. O sărută cu buzele alea uscate cu iz de mahoarcă. Îmi spune că un citat ştie şi el din Nietzsche şi pe ăsta se bazează nerăzvrătirea lui: “Nu poţi urî câtă vreme nu dai doi bani pe cineva.” Îl completez eu ca să-i întăresc afirmaţia: ” Ca să urăşti pe cineva trebuie să-ţi fie cel puţin egal sau mai presus de tine, altfel ce rost are ura?”

Mai presus ca pictorul meu nu e nimeni. Răbdarea lui a ajuns la cote alarmante. În timp ce alţii şi-ar smulge părul de necaz, el se lăfăie în cotidianul lui mizer dar enervant de pur.