Motto: „Secuii şi ungurii înseamnă două lucruri deosebite, şi secuiul din popor când i se spune că este ungur el protestează(…)”. N. Iorga
Pe 15 martie, în fiecare an, comunitatea maghiară din România serbează ziua naţională a Ungariei. Mitingul organizat cu această ocazie are dublu scop: să arate existenţa unei legături istorice între Transilvania şi Ungaria şi să creeze o stare de spirit antiromânească în rândul cetăţenilor români de sorginte maghiară.
Cum au făcut-o întotdeauna, ungurii le refuză însă românilor din Ungaria manifestările cu caracter naţional, principiul reciprocităţii fiind complet ignorat. De data aceasta, s-a mai adăugat obiectivelor mitingului şi “proclamarea autonomiei ţinutului secuiesc”.
Este de departe o manevră a UDMR-ului, care de 16 ani a adoptat politica paşilor mărunţi, fiind sprijinat puternic de Budapesta. În februarie, s-a deschis un post de televiziune maghiar şi un post de radio în Ardeal. Reprezentanţii UDMR au făcut numeroase memorandumuri ca România să nu fie primită în UE, ceea ce ar asigura superioritatea maghiarilor, şi dreptul de a interveni în Transilvania.
În 1993, Marko Bela anexa unui astfel de memorandum o hartă care să demonstreze drepturile ungurilor asupra Trannsilvaniei. Chiar recent, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1735, promovată de Gyorgy Frunda, prin care se cere statelor membre să-şi modifice Constituţiile astfel încât să nu mai fie definite pe bază etnică.
Ce legătură există însă între ziua naţională a Ungariei şi secui? Istoric, nici una. Este surprinzător gradul de deznaţionalizare la care au fost aduşi secuii de către revizionismul maghiar.
În întreaga lor istorie, ungurii au fost prea puţini numeric pentru pretenţiile lor prea mari. De aceea au procedat la asimilarea naţionalităţilor conlocuitoare, cel mai adesea prin maghiarizare forţată. Câţi români nu au fost siliţi să-şi schimbe numele pentru a scăpa de cruzimea maghiară? Cel mai recent exemplu este cel din perioadă horthystă, când au fost schimbate până şi numele de pe crucile româneşti.
Noi, însă, nu am încercat niciodată deznaţionalizarea altora, aşa că nu înţelegem rostul autonomiei. A cere autonomie pentru ţinutul secuiesc, lăsând la o parte ilegitimitatea istorică a acestui ţinut, înseamnă a cere drepturi speciale, care să transforme o minoritate într-o aristocraţie.
Democraţia trebuie să fie aceeaşi pentru toţi. Că după 1989 mulţi secui s-au declarat unguri, renegându-şi originea, pentru a beneficia de avantaje materiale, acesta este un fapt pe larg cunoscut. Să fi uitat secuii că nobilii maghiari le-au retras la un moment dat drepturile şi i-au transformat din oameni liberi în iobagi? „Cu secuii avem o simbioză, adică o viaţă împreună, cu ungurii numai o vecinătate”.[nota 1]
Contoversata origine a secuilor
„Problema ungarismului nu poate fi separată de cea a secuilor şi de cea a deznaţionalizării românilor”. [2]. Prima atestare a secuilor este în 1213, fiind amintiţi în oastea comitelui Sibiului.
Originea lor a născut numeroase polemici.
Ungurii consideră că au fost colonizaţi pentru apărarea graniţei răsăritene împotriva popoarelor migratoare. Episcopul Napragy îi considera „seminţie scitică, care pe vremuri era alcătuită numai din oameni liberi”. S-a vorbit chiar de o origine dacică a acestora.
Cert este că printre secui au fost asimilaţi de-a lungul timpului numeroşi români, care ar trebui să-şi amintească de aceasta. N. Iorga leagă originea secuilor de azi de chemarea cavalerilor teutoni de către regii Ungariei, în jurul anului 1200, în Ardeal, pentru apărarea graniţelor estice. ”Dar cavalerii grămădiseră oameni de pretutindeni la graniţa răsăriteană, în rândul întâi unguri, dar şi unii români din masa veche a populaţiei româneşti din văile Carpaţilor, pe care nimeni şi nimic nu i-a putut înstrăina din sălaşurile lor cele vechi. De acolo se trag secuii de azi, rămaşi după retragerea teutonilor în seama regilor. Încetul cu încetul, foarte mulţi români de credinţă răsăriteană care erau aşezaţi aici ca grăniceri s-au pierdut, ca religie întâi, apoi ca limbă, dar nu şi ca neam, în rândul secuilor din cel trei scaune” [3]
Se vede clar că între secui şi unguri nu poate fi pus semnul egalităţii. Manipularea secuilor este doar una din măsurile luate pentru realizarea visului de veacuri al poporului maghiar, care a acţionat întocmai ca presupusul testament al ţarului Petru cel mare: refacerea coroanei Sfântului Ştefan.
Coroana Sf. Ştefan a devenit obiect de idolatrie în istoria poporului maghiar. Ceea ce se uită însă este că expansiunea acestui regat s-a făcut „nu în calitate naţională, ci în cea religioasă, catolică” (N.Iorga). Ştefan era „rege prin creaţie apostolică”, Papa având nevoie de o forţă barbară pentru răspândirea catolicismului. Pentru această misiune ungurii erau prea puţini, şi de acea s-a apelat la colonizarea cu saşi, secui, şi chiar la chemarea teutonilor în Ţara Bârsei şi ţinutul Severinului.
Semnificaţia zilei de 15 martie pentru români
15 martie 1848: proclamarea independenţei Ungariei şi ieşirea de sub absolutismul Imperiului Habsuburgic. Refuzând altor popoare ceea ce revendică pentru ei înşişi, ungurii se pregătesc să înglobeze în „Ungaria mare” vecinii: românii din Transilvania, polonezii din Galiţia, o parte din croaţi şi slovaci, şi asta sub privirele îngăduitoare ale împăratului Ferdinand.
18 martie 1848: alipirea forţată a Transilvaniei la Ungaria. Imediat începe politica de maghiarizare şi mulţi dintre noii locuitori ai Ungariei sunt terorizaţi şi chiar ucişi. După ce zguduise Parisul, revoluţia a trecut la Viena şi de aici în tot Imperiul Habsburgic, dar cu alte revendicări.
Popoarele slave din Imperiul Habsburgic (sârbii, croaţii, slovacii, o parte a polonezilor) speră într-o intervenţie a ţarului, care treptat preluase rolul de continuator al Bizanţului şi apărător al ortodoxiei. Românii din Ardeal, care demonstraseră încă de la Răscoala lui Horea (1784) că au o conştiinţă naţională, îşi cereau drepturile, aspirând la unitate.
Împotriva tuturor acestora, Casa de Austria a ales să joace pe cartea maghiară, carte fatală care putea să ducă puţin mai târziu chiar la căderea Vienei sub asaltul trupelor maghiare.
29 mai 1848, Dieta de la Cluj, dominată de unguri, va vota alipirea Transilvaniei la Ungaria, pantru ca pe 10 iunie alipirea să fie recunoscută de împărat. Transilvania însemna la acea vreme doar o parte din cea ce înseamnă astăzi.
Restul fusese deja anexat Ungariei: comitatele bănăţene Caraş-Severin şi Timiş-Torontal în 1779 şi părţile ungurene (Maramureş, Sălaj, Satu-Mare, Bihor şi Arad) în 1836.
11 septembrie 1848: se produce ruptura între Curtea de la Viena şi ungurii conduşi cu puteri dictatoriale de Kossuth. Comisarul austriac Lemberg este spânzurat la Budapesta şi încep luptele dintre unguri şi trupele austriece. Pe cine să cheme în ajutor Viena, decât pe cei care mai devreme îi lăsase la cheremul ungurilor (croaţi, slovaci, români)?
Primele victorii aparţin ungurilor, iar românii sunt părăsiţi de trupele imperiale, fiind siliţi să reziste în faţa ungurilor în frunte cu Avram Iancu şi alţi prefecţi. Timp de 8 luni, Munţii Apuseni sunt apăraţi exemplar de Avram Iancu, dar meritele acestuia nu vor fi recunoscute de curtea de la Viena. Înfrângerea ungurilor se face doar cu sprijinul armatelor ţarului, care se temea de extinderea revoltelor.
Problema Unirii
După înfrângerea ungurilor la Mohacs (1526) în faţa turcilor, mare parte a nobilimii maghiare s-a refugiat în Ardeal, de unde a luptat pentru refacerea Regatului Maghiar. Naţionalismul maghiar a supravieţuit şi a avut ca punct de rezistenţă Ardealul.
De la Pacea de la Carloviţ 1699, când Austria primeşte de la turci Ungaria, lozinca „unitate (cu Transivania n.a.) sau moarte” a stăpânit minţile înfierbântate ale conducătorilor maghiari. Între 1703-1711 răscoala curuţilor, condusă de Francisc Rakoczy, a avut ca scop nedeclarat tocmai această unire a Ardealului cu Ungaria.
Cronicarul ungur Mihai Cserey, scria referitor la aceste evenimente:
„Învaţă scumpa mea Transilvanie cum să te împrieteneşti, cum să te legi de aci de Ungaria, pentru că stricăciunea Transilvaniei totdeauna de la Ungaria s-a tras. Oamenii din Ungaria, nestatornici, turbulenţi, leneşi, îngâmfaţi, ambiţioşi, netrebnici şi prădalnici totdeauna s-au refăcut din bogăţia locuitorilor din Transilvania, care sunt cruţători şi buni gospodari”. [4]
Sub privirea îngăduitoare a Austriei, administraţia maghiară era necruţătoare faţă de români, al căror protest a culminat cu celebrul Supplex Libellus Valachorum (1791). Zadarnic, căci în 1842, limba maghiară a fost declarată „limbă diplomatică”, fiind impusă în administraţia locală şi cea a bisericii ardelene.
În anul revoluţionar 1848, o parte din reprezentanţii românilor agreau unirea cu Budapesta, întrucât prin numărul lor, românii deveneau un factor politic de prim rang în Ungaria liberală, căci ungurii nu erau minoritari numai în Ardeal, ci chiar şi în Ungaria propriu-zisă, unde „croaţii, sârbii, slovacii şi ucrainienii din Rusia subcarpatică erau toţi în majoritate faţă de unguri”[5].
Cei mai mulţi dintre români, în frunte cu mitropolitul Andrei Şaguna au sperat însă în unirea tuturor românilor sub tutela Vienei, noul împărat Franz Iosif urmând să devină „duce al tuturor românilor”.
În 1867 se instaurează dualismul austro-ungar, politica de deznaţionalizare a românilor din Transilvania culminând cu crimele hortyste din anii ’40, mergându-se până la dărâmarea bisericilor şi devalizarea mormintelor.
În vremea perioadei comuniste lupta a continuat pe un alt plan, ungurii inventand diverse teorii cu privire la originea şi istoria românilor şi prezentând o imagine total negativă a României în Occident şi în SUA.
Teoriile dezvoltate de unguri pot fi sintetizate astfel: când ungurii au venit din stepă, în sec. IX, românii nu erau prezenţi pe malul stâng al Dunării, fiind răspândiţi în Europa sud-estică. Venind în contact cu Apusul, ungurii au cunoscut o mare dezvoltare, Regatul Maghiar al Sf. Ştefan (1000) extinzându-se mult în SE Europei.
Se pierde din vedere, că acest regat nu a fost decât un instrument de propagare a catolicismului în dauna Bizanţului şi a religiei răsăritene, şi nu o cucerire a seminţiei maghiare. În 1933, contele Bethlen Istvan, fost prim-ministru al Ungarie în 1927, strângea semnăturile studenţilor de la Oxford pentru „dezlipirea Transilvaniei de România şi constituirea sa într-un stat autonom”. Şi după 1989, diaspora maghiară a dus o amplă campanie de creare a unei imagini negative a României.
Cu o clarviziune ieşită din comun, N.Iorga avea să afirme: „A ajuta Ungaria să-şi atingă scopurile ei, aceasta nu însemnă decât de a crea un nou izvor de tulburări, care în chip fatal ar angaja popoare şi state”.
Autor: Diana Iane, Altermedia
Bibliografie:
[1]. Nicolae Iorga „În luptă cu absurdul revizionism maghiar”, p.93, Ed. Globus, 1991
[2]. Ion Şuţu, „Himera ungarismului iredentist”, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, 1995
[3]. Nicolae Iorga „În luptă cu absurdul revizionism maghiar”,p.44, Ed. Globus, 1991
[4]. Ion I. Nistor, „Istoria Românilor”, p.519, vol.I
[5]. Ion I. Nistor, „Istoria Românilor”, p.77, vol.II
Update in miercuri, 15-03-06 12:26
Tehnologia continuă să evolueze într-un ritm impresionant, iar gadgeturile inteligente devin tot mai prezente în…
Având în vedere că Brașovul e la o aruncătură de băț, mulți băcăuani aleg să…
Pe 21 august 1988, un camion plin cu 63 de persoane, printre care și copii,…
Descoperă cum inteligența artificială transformă tehnologia și contribuie la dezvoltarea diverselor industrii, inclusiv cazinourile online.
La data de 15 august, intreaga crestinatate pomeneste Adormirea Maicii Domnului.
Credincioșii din toată lumea prăznuiesc pe 6 august Schimbarea la față a Mântuitorului. Pentru ortodocși,…
Acest website folosește cookies.
Vezi comentarii
PE URMELE CAUCONIL0R
Reflexii pe marginea eseului cu acelaşi titlu apărut în volumul Mărturiile Anamnezei la Editura Paideia, Bucureşti 2004 sub semnătura domnului academician Alexandru Surdu.
Cauconii, aflăm încă de la Homer, erau de origine tracă şi trăiau pe râul Kaukon în Kaukonia, care cuprindea regiunea Elis şi părţi din Ahaia şi Arkadia. Ei ar fi migrat din nordul Peninsulei Balcanice pe la anul 1600 î.Chr. Pe cei rămaşi în vatra originară Ptolemeus (sec. II d.Chr.) îi va regăsi cu numele de cauconensis la nord de Dunăre printre triburile din Dacia, în Ţara Bârsei şi în împrejurimi, dar fără a trece de Carpaţii Răsăriteni.
Prin coroborarea informaţiilor referitoare la teritoriul lor, dacii cauconi au trăit în sud-estul Transilvaniei cuprinzând nu numai Ţara Bârsei, ci şi o parte din actualul judeţ Harghita, spre izvoarele Oltului, ca şi părţi din judeţele Buzău şi Mureş (pg. 17). Tot în această zonă Amianus Marcellinus a consemnat existenţa unui ţinut numit Caucaland, iar mărturia unui soldat roman se referă la un munte Caucas pe lângă râul Olt.
Ca urmare a faptului că erau un vechi neam autohton atestat încă din antichitate, lingvistul german J.Grimm a avut posibilitatea să constate legătura dintre denumirile de cauci, cauconi şi Caucaland pentru a le asocia acestora şi denumirea de Cogaion cu conotaţia sa religioasă. Pe de altă parte filologul german J.Wolff considera că şi denumirea de Kockel cu variantele Kukel şi Kukula utilizată şi de saşi pentru a desemna Târnavele ar proveni din anticul coca sau cuca, care înseamnă munte, cu menţiunea că cel mai important munte din zona Târnavelor se numeşte Cogan, cu variantele mai vechi Cocan sau Chuchal, denumire care ne arată că originea lor este, de fapt, hidronimul Kukula menţinut şi astăzi în uz de secuii.
Cine nu îşi ştie trecutul nu este vrednic nici de prezent
Toate aceste asocieri dintre toponime şi etnonime puse demult în evidenţă de savanţii germani, conduc la concluzia că tribul dacic al cauconilor este acelaşi cu neamul sikuli-lor, adică al secuilor care ocupă şi astăzi acelaşi ţinut şi mai ales folosesc străvechea denumire de Kükülö. Numai în legătură cu acest hidronim ţinutul lor a şi purtat denumirea de Ciculia, iar locuitorii numele de ciculi, aşa cum au consemnat călătorii străini, nume care s-a pronunţat şi siculi, iar apoi secui.
Viteji, aidoma cauconilor din Elis, siculii dacici şi-au păstrat individualitatea nobleţei de autohtoni, stăpâni pe ţinuturilor lor, ceea ce a impus coroanei de la Buda recunoaşterea demnităţii lor colective. Captaţi mai mult prin viclenie în sfera de interes a coroanei de la Buda ei au fost maghiarizaţi treptat prin mijloace din ce în ce mai dure. Deşi maghiarizaţi în bună parte, ei nu sunt nici avari, nici gepizi, nici huni, nici pecenegi, aşa cum mai cred unii istorici, tocmai fiindcă sunt autohtoni, sunt membrii unui foarte vechi neam dacic, singurii care au dat nume locurilor pe care trăiesc, seriile lor toponimice de vârstă neolitică fiind o altă mare dovadă a faptului că sunt b ă ş t i n ş i. Recapitulând, va trebui să arătăm lumii întregi că cei numiţi astăzi secuii sau siculii sunt urmaşii autohtonilor denumiţi cauconi (a se citi caucoli din Caucaland înregistrat de Marcelinus), iar mai târziu ciculi fiindcă au trăit şi trăiesc pe văile râurilor denumite încă din antichitate prin hidronimul autohton Kukula.
Având în vedere că maghiarizarea lor forţată echivalează cu imprescriptibilul genocid etnic ne revine obligaţia, ca în numele adevărului, să facem distincţia maghiarizat-maghiar, grea de atâtea implicaţii. I-am uitat şi continuăm să îi uităm pe cei de o fire cu noi şi soarta nu iartă. Din ignoranţă şi din comoditate operăm cu teorii de tip Roesler, deşi adevărul istoric cu privire la secui se susţine cu argumente:
1. Geografice şi toponimice, din lucrările ştiinţifice ale lui Sabin Oprean (1928) şi Coriolan Suciu (1974). Vlăhiţa este numită în maghiară chiar Olah Falu, adică satul valahilor. Prezenţa lor sub numele de cauconi în sud-estul Transilvaniei este probată de harta lui Ptolemeu din secolul II, dar şi de către călători străini ca Georg Reicherstorfer care la 1527 îi numea ciculi ca şi Ferrante Capece în februarie 1584.
2. Arheologice, având în vedere vestigiile de cetăţi dacice şi romane din zonă
3. Istorice, prin denunţarea legilor de maghiarizare din anii 1842, 1879, 1883 şi 1907, dar mai ales prin interpretarea corectă a informaţiilor oferite de Simon de Keza privind scrierea lor valahică sau cele evidenţiate de istoricul contemporan doctor Mircea Dogaru, care inclusiv în revista LUMEA arată, citând însemnările de la 1761 ale generalului von Bucow, că în cel mai maghiarizat scaun din secuime din 102 sate 99 erau locuite de români.
4. Heraldice. Fiindcă în sfârşit s-au recunoscut secui-secui, deci autohtoni şi nu altceva, vor redescoperi că începând cu epoca tratatului UNIO TRIUM NATIONUM s-au ilustrat în heraldică prin tandemul de semne primordiale dacice soarele-luna, tandem deseori regăsit şi pe tăbliţele de plumb cu scriere dacică de la Sinaia (vezi ziarul „Gardianul” din 30mai-4iunie 2005), dar şi în balada Mioriţa inaderentă pentru un eventual spirit alogen, dar pe care sufletul originar al secuilor maghiarizaţi a păstrat-o alături de alte balade autohtone traduse odată cu propria lor maghiarizare forţată. Acelaşi tandem „ca unitate SOARE-LUNĂ” mai apare numai în stemele de sorginte dacică ale Moldovei şi ale Ţării Româneşti şi la nimeni altcineva în lume. De aici şi concluzia evidentă că şi secuii aparţin aceluiaşi neam. Orice altă explicaţie invocând asocieri cu probabilitate zero frizează ridicolul.
5. Religioase. Vechi biserici ortodoxe dărâmate în secuime.
6. Antroponimice, din lucrările ştiinţifice ale lui G.Popa - Lisseanu şi ale lui I.I. Rusu (1986), care pe baza documentelor de arhivă dovedesc maghiarizarea familiilor româneşti prin nume ca Albu, Boér, Bokor (Bucur), Karácsony, Csipán (cioban în graiul aromânilor), Dán, Fogarasi, Kosztin, Lunguj, Lupuj, Mirtse, Moldván, Nyisztor, Oláh, Oltyán, Pászkuly, Ráduly, Sztojka, Szávuly, Sérbán, Zsunkuy (se citeşte Juncu) şi multe, multe altele, ceea ce nu poate fi considerată o problemă a persoanelor respective, ci a naţiunii române şi a României din moment ce astăzi liderii acestor români maghiarizaţi odată cu numele lor cer autonomie teritorială. Aceste nume dovedesc încă odată că împotriva Neamului Românesc s-a practicat imprescriptibilul genocid etnic care nu poate servi de bază pentru pretenţiile teritoriale numite autonomie.
7. Sociologice. Lucrările bine documentate cu date culese din teren de Maria Cobianu-Băcanu (1998 şi 2000), doctor în filozofie la Institutul de Sociologie al Academiei Române.
Este de la sine înţeles că din cele şapte grupe de argumente chiar şi numai o singură grupă este suficientă pentru a susţine definitiv calitatea de autohtoni a secuilor ca trup din trupul ţării, chiar dacă au fost maghiarizaţi forţat de către defuncta putere imperială în mai multe etape bine cunoscute de istorie.
Le-am menajat prin tăcere drama deznaţionalizării ca mama cea adevărată din cunoscuta piesă de teatru Cercul de cretă caucazian. Nici acum nu vom proceda altfel, dar nu pot fi legalizate contrafacerile celor care mânaţi de interese străine practică intriga şi minciuna spre continua hărţuire şi în final dezagregarea României. O lege privind protejarea minorităţilor, oricare ar fi conţinutul ei, obligă majoritatea să se subordoneze oricărui minoritar devenit astfel un protejat, fiindcă obţine un statut preferenţial, ceea ce este inadmisibil din moment ce într-o ţară democratică legile sunt aceleaşi pentru toţi.
În cazul minorităţii maghiarizate din România situaţia se dovedeşte a fi periculoasă-periculoasă prin faptul că au devenit masă de manevră pentru iredentismul mărturisit pe care îl implică incalificabila contestare a tratatului de pace semnat de toate părţile la Trianon.
Democraţia nu poate servi ca umbrelă pentru nici unul din paşii pe care îi face iredentismul, tot aşa după cum toleranţa manifestată faţă de iredentism într-o lume a competiţiei acerbe echivalează cu sinuciderea. Cine poartă pe umeri soarta unei naţiuni nu poate fi nici naiv, nici dezinformat, nici fricos şi nici credul.
Sechelele fostelor asupriri nu pot deveni temei pentru noi asupriri prin fărâmiţarea României şi nici pretext pentru continua batjocorire a acestui Neam Românesc.
G. L. Teleoacă
în acest caz ar trebui scoasă naţionalitatea "secui" din nomenclatorul naţionalităţilor din Rom'nia