“CLIO – 1989″ – Revista de nivel academic?

Independent de articolele lui Ioan şi Georgiana Scurtu, la paginile 194-195 ale revistei se prezintă integral proclamaţia Frontului Democratic Român. E bine că se publică aceasta, dar, din păcate, găsim aici o nouă greşeală – se pretinde că documentul a fost publicat în ziarul “Victoria” din 20 decembrie 1989. Nu a existat nici un ziar “Victoria” în 20 decembrie 1989 (cînd Ceauşescu mai era la putere), primul număr al acestui ziar a apărut abia la 27 decembrie 1989.

Proclamaţia FDR a fost tipărită prima oară în manifestul “A căzut tirania!” din 22 decembrie 1989, iar apoi şi în “Victoria”, dar abia după căderea lui Ceauşescu.

Însăşi datarea proclamaţiei FDR pe 20 decembrie 1989 e greşită. Autorul acesteia, Lorin Fortuna, în revista “Politica Naţională” nr. 1/2004 pe care a editat-o, la pag. 61 arată că proclamaţia FDR este “din data de 21.12.1989, dimineaţa”. Între Ioan sau Georgiana Scurtu şi Lorin Fortuna, cel care ştie cel mai bine data proclamaţiei FDR e Lorin Fortuna, autorul ei, care nu are nici un interes să prezinte o dată mai tîrzie.

Constatăm astfel o altă greşeală din revista “Clio – 1989″: primul program scris al revoluţiei române nu este proclamaţia lui Lorin Fortuna, ci lista de revendicări înaintată primului ministru Constantin Dăscălescu în 20 decembrie 1989 la Consiliul Judeţean Timiş. Această listă de revendicări nu a avut niciodată numele de “proclamaţie”.

4. “În acea zi de 20 decembrie, Timişoara a devenit primul oraş liber din România. Vechile autorităţi, aparţinînd PCR, nu mai aveau nici o putere. Însuşi primul secretar al Comitetului judeţean de partid, Radu Bălan, s-a solidarizat cu revoluţionarii”, mai scrie Ioan Scurtu (pag. 49).

Ca persoană care am fost ţinută în arest pînă în 22 decembrie 1989 inclusiv, nu sînt convins că în 20 decembrie vechile autorităţi îşi pierduseră complet puterea. Solidarizarea lui Radu Bălan cu revoluţionarii s-a întîmplat abia în 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu, nu în 20 decembrie.

5. Referindu-se la începerea aşa-zisei lupte cu teroriştii, Ioan Scurtu scrie: “Apelul actorului Ion Caramitru – care urcat pe un TAB îndeplinea rolul de comandant militar – nu a fost ascultat” (pag. 61). Ion Caramitru a fost una din minţile lucide care şi-a dat seama, în 22 decembrie 1989, că se trage fără rost şi a lansat apelul “opriţi focul!”. Nu a îndeplinit însă rolul de comandant militar, căci cei care trăgeau nu l-au ascultat, după cum scrie chiar Scurtu.

IRR ar trebui să-i identifice pe cei care în 22 decembrie 1989 au dat ordinul criminal “porniţi focul”, nu să lanseze insinuări diversioniste tocmai la adresa celor care încercau să oprească focul.

6. Georgiana Scurtu se ocupă în articolul ei şi de perioada post-revoluţionară. După ce descrie înfiinţarea PNŢCD, PNL, PSD (Sergiu Cunescu) şi UDMR (pag. 135-143), continuă: “Chiar înainte de a se înregistra legal, aceste formaţiuni politice au declanşat acţiunile de contestare a FSN, pe care-l acuzau că ar fi monopolizat puterea politică, fiind continuatorul PCR. Primul moment de tensiune în viaţa societăţii româneşti postdictatoriale a fost cel din 12 ianuarie 1990″ (pag. 143). Aici sînt 3 inexactităţi:

– UDMR nu a fost printre forţele politice care au contestat FSN în ianuarie 1990. Abia după evenimentele de la Tîrgu Mureş din martie 1990 a început UDMR opoziţia faţă de FSN.

– Nu putem spune că abia în 12 ianuarie 1990 ar fi fost “primul moment de tensiune în viaţa societăţii româneşti postdictatoriale”, cîtă vreme după fuga lui Ceauşescu a existat acea luptă cu teroriştii în care au murit peste 900 de români. Prima încercare de înlăturare a FSN de la putere nu a fost în 12 ianuarie 1990 ci în 26 decembrie 1989, cînd bucureştenii au fost chemaţi la un miting anti-FSN (vezi “Cum a fost suspendat de către guvern primul miting anticomunist” de Crina Nedelcu, în “Zig-Zag” nr. 13/1990). Respectiva încercare a fost contracarată de FSN prin anunţarea faptului că mitingul reprezintă o provocare a teroriştilor.

– Acţiunile de contestare a FSN nu au fost declanşate de formaţiunile politice, ci de participanţi la revoluţie neînregimentaţi politic. Printre lozincile scandate la primele mitinguri anti-FSN era şi “Nu sîntem partide!” (în colecţia din 1990 a ziarului “România Liberă” se găseşte consemnat aceasta).

Partidele istorice doar au aderat apoi la această contestaţie, în căutare de capital politic. Mai apoi, unii dintre contestatarii neînregimentaţi politic din 1990 au aderat la partide politice. Exemplu: răposatul George Şerban, iniţiatorul Proclamaţiei de la Timişoara, a aderat la PNŢCD în decembrie 1994; ar fi însă o greşeală de a atribui PNŢCD-ului acţiunile lui George Şerban din 1990. Alţi lideri ai protestelor din 1990, precum Marian Munteanu, Leon Nica sau Dumitru Dincă n-au făcut niciodată parte din formaţiunile politice enumerate de Georgiana Scurtu (Dumitru Dincă a fost chiar implicat într-o acţiune anti-PNŢCD în 1990).

Este o greşeală să se prezinte contestaţia anti-FSN din 1990 ca fiind declanşată de partidele istorice, chiar dacă atît FSN-iştii, cît şi aceste partide, au avut şi poate mai au interesul să prezinte astfel lucrurile (FSN-iştii pentru a spune că protestatarii “n-au mîncat salam cu soia” şi “n-au fost cu noi, în 21-22″; ţărăniştii şi liberalii pentru a-şi atribui capitalul politic de unici contestatari ai FSN).

Ignoranţă, neglijenţă sau falsificare deliberată – oricare din acestea sînt inacceptabile într-o revistă “de nivel academic” cum se pretinde “Clio – 1989″.

Mai remarcăm în “Clio – 1989” articolul lui Ion Iliescu – “Construcţia europeană ca element structurant al proceselor de integrare şi globalizare” (pag. 155-160). Un articol despre probleme importante ale omenirii, precum eradicarea foametei de pe planetă sau construcţia Uniunii Europene, dar care nicidecum nu se ocupă de revoluţia din 1989.

IRR avînd stabilit prin lege obiectivul de a cerceta istoria revoluţiei, nicidecum folosirea banilor publici de către preşedintele IRR pentru a-şi populariza ideile politice legate de eradicarea foametei este o ilegalitate. Ne întrebăm dacă în viitor vom putea citi în revista IRR şi studii de hidrotehnică semnate de Ion Iliescu, căci se pare că nimeni altcineva nu mai vrea să publice creaţiile intelectuale ale fostului şef al statului.

Autor: Marius Mioc, Altermedia