REMBRANDT – ÎNTRE CLAR ŞI OBSCUR

REMBRANDT – ÎNTRE CLAR ŞI OBSCUR este expoziţia organizată de Secţia de Artă pentru a comemora cei 340 de ani de la moartea pictorului (4 oct.). Titlul dat expoziţiei doreşte să sublinieze arta desăvârşită la care a ajuns pictorul olandez, cel care a descoperit tehnica clar-obscurului şi care a devenit până la sfârşitul vieţii, un adevărat maestru al acestei tehnici.

Rembrandt Harmensz van Rijn (1606 – 1669) sau „poetul culorii-lumină” cum a fost caracterizat, a fost unanim considerat unul dintre cei mai mari pictori ai istoriei. Deşi a fost admirat şi imitat în secolul al XVII-lea şi mai ales în secolul următor pentru modalitatea de a trata culoarea şi pentru forţa emoţională a portretelor, îndrăzneala sa artistică nu a fost pe gustul burghez al contemporanilor.

Rembrandt a fost interesat de toate genurile de pictură, abordând cu succes şi gravura, un univers în sine pentru pictor, căreia îi înnoieşte vocabularul şi tehnica (Cei trei copaci).  Rembrandt nu aspiră să sugereze prin mijloacele gravurii culoarea, şi nici materia, în sensul în care o poate face pictura. Clarobscurul atinge în lucrările de gravură esenţa cea mai pură: de acţiune a convieţuirii armonioase , prin contrast, a luminii cu întunericul. Trecerile abrupte de la lumină la întuneric dau compoziţiilor sale un caracter de „instantaneu”, acţiunea implicând direct toţi protagoniştii scenei într-o energie dramatică. Toţi criticii de artă sunt de acord că gravura lui Rembrandt este unul dintre marile capitole ale artei europene. Chiar în istoria receptării operei lui  Rembrandt, nu întotdeauna egală şi fără umbre, gravura ocupă un loc aparte, oarecum intangibil.

În realizarea portretelelor, tehnica pictorului se desăvârşeşte, chipurile de oameni adevăraţi, chipurile care oglindesc suflete trăind din plin drama vieţii sunt tratate din ce în ce mai pictural, cu o forţă şi o fineţe deosebită, pe care niciodată nu au putut-o atinge nici Rubens şi nici Velasquez şi nici chiar Tiţian. Uneori pictorul tratează toate detaliile chipului, ca în Portretul bărbatului care citeşte, unde vezi fiecare fir al bărbii şi mustăţilor străbătute de lumini şi umbre, alteori construieşte chipurile ca nişte măşti, rezumative, plămădite din doar câteva viguroase trăsături de penel, pentru ca alteori chipurile să capete o tratare mai consistentă, fiind parcă „zidite” din pastă densă şi reliefată.

Este important de reţinut, mai ales că este fără echivalent în istoria artei, că Rembrandt a realizat  în timpul vieţii sale, aproape şaizeci de autoportrete, mai mult de douăzeci de gravuri şi o duzină de desene care îl reprezintă. În această suită de lucrări, pictorul observă cu calm propriul eu şi îşi analizează drumul individual marcat de suferinţe, lipsă de înţelegere şi dificultăţi care îi jalonează ultima perioadă a existenţei. Şi peisajele, care încep să se ivească pe la 1636 în opera lui Rembrandt sunt neântrecute în dramatismul şi vibraţia lor, care în unele privinţe prevestesc impresionismul, fără însă a se distruge structura elementelor.

Dramatismul unor opere ale lui  Rembrandt se înfiripă tocmai din opoziţia şi lupta dintre lumină şi întuneric, dintre sclipirile solare şi umbrele de nori furtunatici. „Vrăjitor, Rembrandt e capabil să facă din noapte zi.”(Eugène Fromentin) . Dar lumina şi întunericul mai au la Rembrandt şi un sens moral, un sens spiritual, cum îl au şi în Biblie, unde lumina este principiul binelui, iar întunericul principiul răului (ex. Întoarcerea fiului risipitor).

Datorită clarobscurului, figurile, ca şi suprafeţele, ca şi întregul spaţiu au căpătat la Rembrandt o vibraţie şi o mişcare namaiântâlnită, el fiind printre creatorii artei moderne, care pune cu deosebire accentul pe mişcarea întregii atmosfere dintr-o pictură sau gravură.

Dorinţa de desăvârşire, neliniştea creaţiei, căutarea de viziuni mereu noi, de tehnici noi, de genuri noi, se manifestă până în preajma morţii şi în pofida evenimentelor care înrăutăţesc starea materială a pictorului, până la prăbuşirea totală. Dar, prin contribuţia la dezvoltarea tehnicilor în artă şi prin metodele descoperite de el, Rembrandt a devenit cel mai mare pictor baroc, iar lucrări ca Rondul de noapte, Lecţia de anatomie a doctorului Tulp, tablourile inspirate de Hendrickje Stoffels, autoportretele sunt capodopere care poartă pecetea geniului său.

Petru Comarnescu i-a făcut un portret complet pictorului comemorat de Secţia de Artă a Bibliotecii Judeţene „C. Sturdza” Bacău, autor al celor pste 600 picturi, 300 gravuri şi peste 2000 desene: „Prin apropierea de omul obişnuit, prin umanismul său, ca şi prin picturalitatea operei sale, bazată pe mişcarea luminii şi umbrei, pe potenţarea colorii fundamentale, pe consistenţa pastei, cu care parcă zideşte uneori, Rembrandt a deschis cale marilor creatori şi unor însemnate curente artistice de după el, rămânând mereu un suprem model, maestrul maeştrilor şi pictorul pictorilor”.

Ana Chiscop,
Secţia de Artă