Prieteniile de pe Facebook sunt ca pixurile: ai 1000 dar numai unul scrie
Avem cu toții, dar puțini recunoaștem, convingerea maladivă că anonimatul este infernul și recurgem la ingenioase stratageme să arătăm că existăm. Ne mulțumește și-o glorie în papuci de casă.
Urmașii lui Erostat suntem, cel care din dorința de a fi vizibil a incendiat templul Zeiței Diana, una dintre cele 7 minuni ale lumii.
Postăm pe Facebook mâțe nostime, animale sfârtecate, maxime și cugetări, frânturi de istorie și articole de gazete pe care majoritatea nici nu le citesc, mulțumindu-se să vadă doar titlul. La distanță de-un click ar fi informația dar refuză s-o vadă pentru că informația are un minus: dai în borală când din rarisimă, devine redundantă.
Facebook-ul e un paradis gol: colorat, aparent viu și totuși inert. Eu am 4000 de prieteni în listă. Pe mulți i-am șters, pe alții i-am tot adăugat sau am fost adăugată. Nu stau să le studiez profilul, neinteresant. Dar sunt convinsa c-aș rămâne cu 10 în listă dacă ar fi să-mi activez criteriile de selecție în funcție de cerințele mele care-s severe.
Știu că nu sunt chiar modestă dar ar fi dreptul meu să spun: ”Ăsta merită, ăsta nu” pentru că am avut mereu un principiu de la care nu m-am abătut niciodată: spune-mi pe cine admiri, ca să-ți spun cine ești!