Panorama editorialelor din 13 martie

Din conţinutul principalelor editoriale apărute în ediţia de luni, 13 martie, a cotidianelor centrale:

Ce ne doare pe noi şi ce vor ei… (Cronica română – Octavian Andronic)

Săptămâna care a trecut a început cu o operatiune care, preşedintelui – jucator, ii parea nesuferita, motiv pentru care nu a recurs la ea decat dupa vreo 13 luni de mandat: consultarea cu partidele. Inclusiv cu cele care nu fac parte din Alianţa de la guvernare. Lasa ca nici cu cele din Alianţa nu-i prea dadea ghes inima sa stea la taclale, gasind printre acestea prea multe ‘optiuni imorale’. Pentru prima data preşedintele a stat de vorba cu partidele dupa caderea ‘ordonantei DNA’ – din cauza neglijentei Alianţei – cand licuricii cei mari i-au transmis semnalele lor nelinistite. A repetat acum figura pe tema a patru aspecte majore, esentiale pentru efortul de a ne integra la termen. Consultarile au fost pur şi simplu formale, participantii venind şi plecand cu propriile lor pareri. Lucru care n-a deranjat pe nimeni, pentru ca nimeni nu se astepta la altceva. Gestul a contat. în schimb, ma-nifestarea a prilejuit o ciocnire directa intre preşedinte şi premier, în care cei doi nici macar nu si-au mai disimulat resentimentele. ‘Ai uitat, Căline’ va suna de-acum incolo ca un fel de ‘Sa nu uiti, Darie’, raportat la tipul de relatie, cronica, dintre Preşedinţie şi Executiv.

Anticorupţia nu înseamnă dictatură! (România liberă – Simona Popescu)

Din pacate, politicienii, inclusiv senatorii şi deputatii, pierd procente serioase în privinta credibilitatii din cauza actiunilor de genul votului impotriva ordonantei DNA ori a respingerii perchezitiei în cazul Adrian Năstase. Daca este cineva care pune în pericol democratia parlamentara, sunt chiar ei, parlamentarii! Voturile acordate total aiurea şi care dovedesc cu prisosinta faptul ca putin le pasa de respectarea momentului aderarii României la UE pentru ca mai importanta li se pare România lor, cea a dispretului şi nerusinarii, nu fac decat sa ajute la adancirea prapastiei dintre ei şi oamenii care i-au ales sa-i reprezinte. Inca vreo doua ocazii în care partidele din coalitia guvernamentala sa voteze din motive obscure unele impotriva altora şi oficialii europeni se lamuresc irevocabil cam cu cine au de-a face. La instalarea actualei puteri era imposibil de anticipat ca ministrul Justiţiei va ajunge pana acolo incat sa nu aiba suportul coalitiei guvernamentale exact în momentul trecerii la actiuni concrete! Atat parlamentarii, anchetatii, cat şi analistii lor preferati ar fi trebuit deja sa realizeze ca sansele de a mai convinge pe cineva de buna lor credinta scad vazand cu ochii. în mintea lor cetatenii au pronuntat deja sentinta pentru toti cei care incearca sa-i cheme martori la un proces al vorbelor goale: vinovati pentru tentativa de ucidere cu premeditare a adevarului.

Mafia luptei anticorupţie (Jurnalul naţional – Ion Cristoiu)

Nu se repeta cumva scenariul din decembrie 1989 şi în aceste zile, cand lupta impotriva corupţiei a devenit un spectacol care lasa neatinsa marea corupţie? şi n-avem temeiuri sa credem ca tot ce se intampla în aceste zile e opera Mafiei? Care-si poate vedea de treaba în timp ce opinia publica e ocupata cu spectacolul telejustiţiei în direct?

Justiţie anapoda (Libertatea – Simona Ionescu)

Ceea ce s-a întamplat la Curtea de Apel în dosarul Rompetrol, a doua zi dupa ce interventia preşedintelui Băsescu incinsese spiritele în Consiliul Superior al Magistraturii, poate fi o explicatie lucida a ceea ce provoaca nemultumirea maselor fata de justiţie. Aceasta nemultumire a fost invocata corect şi de preşedinte, insa a plasa responsabilitatea incompetentei şi corupţiei doar pe umerii judecatorilor este incorect. Fiindca actul de justiţie nu inseamna numai instanta judecatoreasca, ci şi procurorii şi politistii care contribuie din plin la stabilirea sau ascunderea adevarului. Aici a gresit preşedintele în aprecieri, deoarece în acele scrisori invocate, chiar contribuabilii reclama modul în care s-a desfasurat ancheta, sau procedurile aplicate anapoda de unii procurori.

Dezamorsarea bombei secuieşti (Ziua – Sorin Roşca Stănescu)

Contraofensiva la sfidarea secuiasca se afla inca în stadiul în care principalii protagonisti suna trambitele si-si lovesc cu sabiile scutul. Peste doua zile vom sti daca institutiile statului au reusit sau nu sa-si exercite rolul preventiv, evitandu-se, astfel, producerea unor grave evenimente. Pana atunci, insa, Băsescu poate primi, la acest capitol, o nota buna. şi care poate fi chiar marita daca va fi silit sa mearga la Odorhei pe post de pompier. Si, evident, daca va reusi. O nota proasta merita, în schimb, Parchetul General, care de mult timp a fost sesizat de catre SRI, dar şi de catre presa, asupra unor fapte care aduceau o grava atingere sigurantei naţionale, dar, din motive de neinteles, nu a reactionat.

Executivul nu mai are timp de guvernare (Ziarul financiar – Silviu Brucan)

În repetate rânduri, am atras atenţia că noi am păşit în faza decisivă a integrării României în Uniunea Europeană, pentru că în mai urmează să fie publicat Raportul de Ţară, iar în iunie va avea loc summitul care va hotârî dacă România va fi acceptată ca membru la 1 ianuarie 2007. Eu pledam pentru o concentrare maximă a executivului pe tematica exigenţelor europene, pentru a evita declanşarea clauzei de salvgardare care ar amâna primirea nostră în Uniunea Europeană. Asistăm, însă, la orientări şi divergenţe ale executivului care merg exact în direcţia contrară şi ne întrebăm cât va mai dura buimăceala factorilor noştri de decizie?

Lege şi tocmeală (Bursa – Cristian Pârvulescu)

Justiţia nu mai este oarba. Dupa tratamentul improvizat din Tranzitia fara de sfirsit, administrarea de ultima ora a noii legislatii privind CNSAS, a facut minuni. Acum ca toti bravii informatori ai Securitatii din magistratura pot fi deconspirati, fie ca au facut sau nu politie politica, agentii Dreptatii se manifesta. Acum ca vede, Justiţia si-a oprit privirea agera asupra lui Traian Băsescu. şi cum o minune nu vine singura, Justiţia a devenit vocala. Cel putin asa s-a intimplat cu Asociatia Magistratilor din România, care isi revendica reprezentarea judecatorilor şi procurorilor. Dar pentru ca acuitatea vizuala nu a revenit complet, lucrurile se cam incurca. Iar faptele sociale, precum corupţia, nu sint observate, în schimb afirmatiile Preşedintelui sint auzite. şi reactia nu intirzie sa apara: CSM a fost somat sa il reclame pe Traian Băsescu în fata Curtii Constituţionale pentru atentat impotriva demnitatii şi independentei Justiţiei. Sa se invete o data minte şi Preşedintele, ca libertatea cuvintului nu poate fi folosita în exces. Caci excesul dauneaza. Corupţiei.

Ce este şi ce nu este compromis în România? (Azi – Valentin Stănilă)

Oare se mai îndoieşte cineva că ‘marea speranţă’ o constituie însuşi Traian Băsescu, în carne şi oase, preşedintele-jucător? Respectiv cel care n-a candidat la funcţia supremă în stat pentru a dormi la Cotroceni, cel care – indiferent de ce spune Constituţia va continua să fie vocea celor care i se adresează, cel care se manifestă, cu intenţii mai mult decât onorabile, pe realităţile din ţară (toate acestea sunt parafraze ale declaraţiei sale la recenta şedinţă a Consiliului Superior al Magistraturii). Parcă mai mult decât oricând până acum, această declaraţie a devoalat concepţia dlui Traian Băsescu despre rolul său de şef al statului. Citiţi textul integral al comunicatului de presă al Administraţiei prezidenţiale şi veţi avea, frază cu frază, rând cu rând, cuvânt cu cuvânt, confirmarea faptului că preşedintele se consideră speranţa naţiunii, salvatorul ei. Mai ales postura de justiţiabil îl prinde de minune. Grav este că declaraţiile sale produc efecte. Cum spunea fostul preşedinte al CSM, nu mai rămâne decât ca magistraţii să fie luaţi la ciomege înainte de a intra în sala de judecată. Şi uite aşa, instituţiile statului vor începe să funcţioneze…

Miloşevici – lipsa de judecată (Cotidianul – Traian Ungureanu)

Cine a fost Slobodan Miloşevici ramine un mister pentru cei care s-au grabit sa-l pensioneze, în boxa. Pacat. Lectia lui Miloşevici e grava. Ea a fost mereu ascunsa de cliseul dupa care acest supersirb a fost un despot naţionalist. De fapt, Miloşevici tine de clasa vizionarilor manipulatori. Miloşevici a luat forma naţionalismului sirb pentru ca stia ca nimic nu e mai inflamabil. Puterea a fost obsesia permanenta a lui Miloşevici, absolvent stralucit al comunismului balcanic – ramura locala a artei propagandistice şi a violentei de stat leniniste. Occidentul european a privit zece ani în aceasta directie şi a reusit sa vada doar un haiduc pitoresc, în costume fine, şi un barbat cu simtul arhaic al onoarei. Sub acest camuflaj, Miloşevici a operat diabolic. A dezlantuit patru razboaie (Slovenia, Croatia, Bosnia, Kosovo) şi le-a pierdut pe toate. La sfirsit, infringerile l-au costat puterea, în Serbia, şi i-au pregatit celula la Haga. Mult prea departe de scena (sau esafodul) pe care sirbii ar fi putut urmari deznodamintul.

Moştenirea lui Miloşevici (Adevărul – Romulus Căplescu)

(…) există un consens al opiniilor că, pentru Tribunalul de la Haga, moartea fostului lider intervine într-un moment cât se poate de nepotrivit. Acum nu se va putea niciodată şti dacă acuzaţiile de genocid aduse lui Miloşevici, singurul şef de stat împotriva căruia s-au formulat, până acum, asemenea acuzaţii, ar fi putut sau nu să fie probate. Dispariţia sa de pe scenă face şi mai acută necesitatea aducerii pe banca acuzaţilor a lui Radovan Karadzici şi a lui Ratko Mladici, învinuiţi de crime de război. Autorităţilor de la Belgrad le va fi însă acum şi mai greu să colaboreze la extrădarea acestora, dat fiind starea de spirit din rândurile naţionaliştilor sârbi. şocul stârnit de sfârşitul neaşteptat al lui Miloşevici se va estompa până la urmă. Dar moştenirea acestuia nu va dispărea atât de uşor şi va rămâne multă vreme o sursă de dispute între cei care au preluat succesiunea fostei Iugoslavii.

Disparitii (Curentul – Tia Şerbănescu)

Moartea neasteptata a lui Miloşevici în celula sa din Haga, în toiul procesului în care era acuzat de crime impotriva umanitatii, a impartit, cum era de asteptat, opiniile – intre pareri de rau ca acesta a disparut fara a fi condamnat şi pareri de rau ca tribunalul nu i-a permis sa-si trateze sanatatea la Moscova. Familia, avocatii şi fidelii lui Miloşevici n-au ezitat sa acuze Tribunalul de la Haga de crima impotriva celui acuzat de crime cerand ca necropsia sa se efectueze la Moscova – singura morga în care partizanii sai au incredere.

Răzbunarea lui Miloşevici (Gândul – Bogdan Chirieac)

Moartea bruscă a lui Miloşevici a rupt fragilul echilibru stabilit la Haga. Procesul este anulat, inculparea retrasă, conform procedurilor, în cazul morţii acuzatului. Faptul că a murit în închisoare pentru că nu a fost lăsat să se trateze îl transformă în ochii multor sârbi într-o victimă. Moartea lui Miloşevici împiedică în acelaşi timp şi o analiză exactă a situaţiei de astăzi, în timpul războiului antiterorist. Dacă ar avea cineva interesul să privească cu atenţie filmul războiului iugoslav ar vedea că atacul NATO asupra Belgradului l-a menţinut pe Miloşevici la putere mai bine de un an, după care dictatorul a fost înlăturat chiar de propriul popor. A fost un algoritm aplicat orbeşte de Statele Unite unei regiuni din Europa fără să ţină seama de caracteristicile etnice religioase şi culturale ale zonei respective. Parcă am mai văzut aşa ceva în zilele noastre, în Irak, unde războiul fierbinte a fost câştigat în 21 de zile, iar pacea se pierde constant de mai bine de doi ani. De curând, Curtea Internaţională de Justiţie a admis plângerea statului bosniac care a dat în judecată Serbia pentru genocid. Condamnarea unui întreg popor nu are cum să vindece rănile din centrul Europei. Iar în procesul care va urma mulţi sârbi îl vor avea în faţă pe Miloşevici necondamnat şi nedovedit vinovat, mort în celula de la Haga. Aceasta va fi răzbunarea fostului dictator pe Occident, dar şi pe propriul popor.

Disparitia controversata a unui personaj controversat (Realitatea românească – Corneliu Vlad)

Moartea lui Miloşevici va inrauri şi evolutiile imediat viitoare din spatiul ex-iugoslav. Se asteapta ca naţionalistii sarbi sa devina mai intransigenti. Partidul Socialist al lui Miloşevici, de pilda, si-ar putea retrage sprijinul acordat Guvernului de la Belgrad, obligandu-l sa demisioneze intr-un moment politic foarte tensionat: în mai, Muntenegrul urmeaza sa se pronunte daca ramane în componenta statului sarbo-muntenegrean, iar pana la sfarsitul anului ar trebui sa se decida daca şi provincia Kosovo se va retrage din acest stat. Actualii lideri de la Belgrad, care intentioneaza sa se apropie de structurile europene şi euroatlantice, nu par capabile sa convinga Occidentul de bunavointa lor.

Buletin de stare civilă (Ultima oră – Ion Marin)

Spuneam cândva ca as vrea sa fac din viata mea o capodopera. Fiindca am doar una, dovedit empiric pâna acum. în rest, iluzii. Iar viata mea a fost uneori şi la antipodul a ceea ce-mi propusesem. Toate bune şi frumoase. Carcasa care ne contine, vedem toti, se dezintegreaza dupa marsul funebru intr-o clipita, curat şi uscat, daca ai curajul sa optezi pentru crematoriu, sau în ani lungi, dezgustator – şi umed, daca alegi parcul cu stâlpi la cap. Dar cât timp ramâi în pielea ta vie şi ai norocul sa te mai şi simti bine în ea, nimic nu ar trebui sa te faca sa nu aspiri spre bine. Care sa mai insemne şi frumos, adevar, justiţie etc, na, hai ca devin liricoid şi ma injura careva. Excesul e repudiat de omenesc. Iar omenescul nu ne este strain.

Viaţa ca o rugăciune… (7 plus)

Trăirile noastre sunt viaţa şi gândurile pe care ni le spunem sunt rugăciune. Să privim cu atenţie, cu îndemânare, cu responsabilitate şi cu întreaga conştiinţă către esenţa vieţii noastre, pentru a înţelege că – într-adevăr – ni se dă ceea ce cerem. Cum cerem? Cerem gândind că vrem sau nu vrem, cerem dorind şi cerem respingând. Cerem prin supărare, prin furie, prin îndoială, prin teamă, cerem prin… tot ce trăim în interior. Starea de fericire este – în acelaşi timp – în responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Percepţia fericirii sau a absenţei ei defineşte fericirea şi nu ceea ce ni se întâmplă. Când simţim sau gândim că suntem fericiţi, aceea este… fericire. Nu contează dacă pentru asta aruncăm o privire hoinară pe geam ori câştigăm la loterie. Şi, în acel moment, sîntem în stare de rugăciune. Sau – pur şi simplu – în experienţa reală a ceea ce este viaţa.

Autor : Alic MÎRZA, Amos News