Nationalismul si isteria multiculturala. Pilda basarabeana.

Aşa se face că marea majoritate a celor care au fost în primele rânduri ale luptei anticomuniste în Basarabia în anii „revoluţiei noastre de catifea” au fost trecuţi în listele naţionaliştilor încă înainte de a se declanşa marile demonstraţii şi adunări anticomuniste din 1988-89.

Mitingurile de pe Alea Clasicilor din vara-toamna lui 1988 au fost denumite „naţionaliste”. Demonstraţiile din februarie-martie 1989 de pe bulevardul central al Chişinăului erau „naţionaliste”. Adunările de la Uniunea Scriitorilor erau „naţionaliste”. Mişcarea ecologistă din Basarabia era „naţionalistă”. Adunările uriaşe, de peste 20.000 de oameni, din Teatrul de Vară din Chişinău, organizate de cenaclul „Alexei Mateevici”, erau „naţionaliste”. Spectacolele teatrelor româneşti erau „naţionaliste”. Marea Adunare Naţională din piaţa centrală a Chişinăului de pe 27 august 1989 era „naţionalistă”. Declaraţia de Independenţă a republicii Moldova, unde se arătau consecinţele grave ale pactului Ribbentrop-Molotov, genocidul comunist, dar şi faptul că moldovenii sunt de facto români şi vorbitori ai limbii române, era „naţionalistă”.

Tot ce arăta o crimă cât de mică a fostului regim şi, în special, a partidului comunist şi organelor sale represive, era declarat naţionalism.

Şi doar ei, călăii de ieri, ucigaşii a zeci de milioane de oameni (inclusiv prin crime ecologice de proporţii pe care le-au condus şi actualii fruntaşi ai partidului comunist din Basarabia, cum ar fi tovarăşii Calin, Bondarciuc, Jdanov, Iovv, Mişin şi alţii) sunt demofili, luptători pentru drepturile tuturor etniilor, apărători fideli ai spaţiului multicultural basarabean.

Ei, care au organizat alungarea aproape totală a evreilor din Basarabia (de ce au plecat evreii din raiul comunist al RSSM, tovarăşe Voronin?), care au lichidat cultura şi limba găgăuzilor, care au aţâţat unii împotriva altora românii din Basarabia şi Trasnistria, care au adus în Trasnistria toată lepădătura fostului regim comunist, care au provocat crâncenul război de pe Nistru (condamnat şi de CEDO), toţi aceştea sunt demofili, iubitori de democraţie, de economie de piaţă, de idealuri culturale europene.

Şi doar intelectualii români din Basarabia (mai ales acei care apără opera lui Eminescu sau Paul Goma), patrioţii de aici care au stat în prima linie şi la demonstraţiile anticomuniste, şi la adunările anticomuniste, şi pe frontul de pe Nistru în 1992, numai aceştea, au fost declaraţi naţionalişti, antisemiţi, fascişti, pedofili politici şi chiar terorişti.

Mirarea noastră vine acum de la faptul că această stigmatizare a luptătorilor anticomunişti cu eticheta „naţionalişti” continuă cu înverşunare şi în zilele noastre, adică şi în 2006.

Practic toată elita intelectuală a Basarabiei este în opinia foştilor şi actualilor comunişti, aţi ghicit, naţionalistă.

De ce? Fiindcă se opune, să zicem, invaziei monopoliste a masmediei ruse în Basarabia (zeci de posturi de radio şi TV ruseşti, sute de ziare şi reviste, mii de situri pe Internet, sute şi sute de magazine de cărţi ruseşti şi mai nimic, de multe ori absolut nimic românesc) atunci când cetăţenii de etnie română reprezintă 80 procente în structura demografică a republicii Moldova, iar cei de etnie rusă, veniţi aici după 1945 în funcţii represive bine plătite, numai vreo 5 procente (datele reale se ascund).

Aceşti 80% de cetăţeni de etnie română duc tot greul bugetului, trăiesc mai ales în zona rurală în condiţii medico-sanitare, educaţionale şi alimentare umilitoare (republica Moldova, stat lipsit de resurse energetice sau minerale, este cea mai săracă ţară a Europei anume din cauza acestei „diaspore” rurale unde trăieşte marea majoritate a românilor).

Din rândurile acestor condamnaţi la sărăcie recrutează marfa lor proxneţii şi traficanţii de carne vie din toată Europa. Iar ruşii şi apărătorii lor comunişti, adică fosta nomenclatură rasist-comunistă de ieri, de facto cei care au trăit foarte bine şi ieri chinuind pe aceiaşi „baranâ” şi „mulâ” (adica oi, berbeci, măgari aşa îi numesc ruşii din Chişinău pe etnicii români de aici) trăiesc la oraşe, se folosesc de toate binefacerile politice şi sociale ale democraţiei (educaţie, transport, asistenţă sanitară, acces la informaţie, apărare socială), primesc pensii bune (fiindcă au avut salarii mari în trecutul comunist şi nu au muncit ca robii în colhozuri), batjocoresc pe acei care îndrăznesc să vorbească despre condiţiile în care trăieşte majoritatea română şi le mai zic că sunt naţionalişti (comuniştii moldoveni au ajuns cu aceste atacuri până la Consiliul Europei şi la ONU).

De fapt anticomunismul a dispărut aproape cu totul din spaţiul românesc în formula lui clasică, cea din perioda războiului rece. Ca să fii primit în rândurile celor care se declară azi anticomunişti trebuie să nu mai foloseşti în discursuri sau scris termenul „român” (şi, mai ales, „mândria de a fi român”), să te declari de altă credinţă decât cea ortodoxă, să-l batjocoreşti public pe Decebal, Ştefan cel Mare şi Eminescu, să publici studii ateiste despre posibilitatea cunoaşterii „ideii de Dumnezeu” (Dumnezeu, adicătelea, este o idee omenească, o creatură, dă! a „geniului omenesc”), să strigi zi şi noapte despre spaţiul multicultural european şi să nu sufli nici un cuvinţel despre faptul că acest spaţiu este, de facto, un mare buchet de culturi naţionale.

Anticomunismul (ca şi comunismul) poate fi după opinia noii clase anticomuniste (care nu a luptat pe baricade în anii totalitarismului şi nu a suferit în Gulag) doar multicultural şi antinaţional.