Moartea domnului Lazarescu: un OZN in peisajul cinematografic francez
Mai mult, vecinii de palier ai nenorocitului Dante Lăzărescu, cărora desigur că li se pot reproşa nenumărate meschinării omeneşti, asistă, în ultimă instanţă în măsura posibilităţilor lor, ultimile momente, probabil mult mai lungi decât erau reprezentate în film, ale protagonistului.
Această scenă mi-a amintit teoriile pe care mi le făcea un coleg de birou, intelectual de clasă, absolvent al uneia dintre cele mai reputate şcoli de ingineri din Franţa, care’mi spunea că nu doreşte să’şi cunoască vecinii de palier, pentru că aceştia riscă să’l deranjege în cazul când vor avea vreo problemă personală.
“Bine, şi dacă chiar tu vei avea o problemă de sănătate?”, l’am întrebat.
“Pentru asta există “Urgenţele”, mi-a răspuns el.
Am văzut mai înainte cât sunt ele de eficace, chiar şi în ţările cele mai dezvoltate!
Dacă totuşi ceva şochează spectatorul occidental în filmul lui Cristi Puiu, este, mai ales, o dezinvoltură de langaj în evident contrast cu momentul dramatic trăit de protagonistul filmului.
Dincolo de aspectul traditional dur al sălilor de gardă din spitale, renumite în toată lumea pentru maniera pitorească de a trata momentele penibile, este vorba de un mod de a vedea lucrurile tipic şi tradiţional românesc. În fond, locuitorii periferiilor de azi utilizează un langaj asemănător celui luat în derâdere de Caragiale, de exemplu în “Noaptea furtunoasă”. Similitudinea este şi mai frapantă dacă ne gândim că noii îmbogăţiţi din piesa lui Caragiale sunt predecesorii “bişniţarilor” de azi, tehnologia telefonului portabil în minus.
Cândva, prin anii ’80, am cunoscut un medic libanez care, după ce studiase în România, profesa în Franţa. Când l’am întrebat ce părere are despre medicina românească, comparată cu cea practicată în Occident, mi-a răspuns:
“Românii, neavând aparatura modernă de care beneficiem în vest, au fost obligaţi să dezvolte o ştiinţă a diagnosticului cu mult superioară celei din Occident.”
Ceea ce mă sperie în societatea română de astăzi, este că relaţia directă – diagnosticul doctorului meu – va fi înlocuită prin analiza mecanică, deci lipsită de orice legătură umană. Şi atunci filmul lui Cristi Puiu va deveni un regret al unei lumi pierdute, şi nu o analiză deziluzionată, cum apare astăzi!
Autor: Adrian Irvin Rozei, Paris
Sursa: Altermedia
un frumos scenariu de film dar din pacate si o realitate crunta a zilelor noastre institutile statului care ar trebui sa ne fie sprijin inmomentele grele fie nu au fondurile necesare dar nici unii angajati nu vor sasi faca datoria cum prevede fisa postului ce reprezinta fiecare institutie