Moartea domnului Lazarescu: un OZN in peisajul cinematografic francez

Poate că nici această afirmaţie nu este sută la sută exactă, pentru că, în ciuda vizitelor repetate în România ultimilor ani, nenumărate expresii argotice îmi sunt necunoscute şi, din când în când, trebuie să’i consult pe autohtoni în ce priveşte semnificaţia lor. Însă acest fapt nu mă complexează pentru că, tot atât de bine, parte din vocabularul periferiilor pariziene îmi rămâne tot atât de necunoscut.

În fine, odată filmul “digerat” şi, Dumnezeu ştie că nu era uşor de înghiţit, pot mărturisi că şi de ce mi’a plăcut. Mai mult, acest film a fost pentru mine “une prise de conscience”.

În primul rând, mi-am dat seama că România, aşa cum o prezintă Cristi Puiu, este o permanenţă seculară.

În anii ’60, după cum relatam în anecdota de la restaurantul “Moldova”, îmi imaginam că modul de a trata cu dezinvoltură clientul era rezultatul unei educaţii comuniste. “Pas d’interêt, pas d’action!”, spun francezii. Astăzi, când se presupune că liberalismul economic din România ar trebui să genereze interesul material în a satisface clientul, ne apare clar că, în fond, este încă un vis. Filmul lui Cristi Puiu îl ilustrează clar. Nici un moment, cu excepţia a două minute în care Mioara calculează rapid costul nopţii de vizite din spital în spital, nimeni nu’şi pune problema cum şi dacă Dante Lăzărescu va plăti serviciile prestate. Ba chiar de două ori, odată medicul dela Urgenţă şi apoi Mioara, refuză ideea de a primi un bacşiş pentru a accelera mersul evenimentelor.

Mai mult, diferiţi membri ai corpului medical “işi pun obrazul” pentru a obţine în viteză o analiză sau un examen de vârf (tomografie, IRM…) pentru un necunoscut, prezentându’l uneori ca fiind un imaginar “unchi al soţiei Dr. X”… Oare de ce aceşti oameni, care câteva minute mai înainte se răţoiau la cea care încerca să obţină un tratament special, decideau deodată să’şi pună în joc credibilitatea? În nici un caz pentru că victima le era simpatică! Poate că, pur şi simplu, sub faţada de “dur à cuire” pe care încercau să’şi o dea, pentru a nu fi striviţi de sistem, erau, pur şi simplu,… oameni.

Pot să vă garantez că într’atâţia ani de experienţă occidentală, rareori mi-a fost dat să întâlnesc persoane care să iasă din rolul lor oficial.