Moartea domnului Lazarescu: un OZN in peisajul cinematografic francez

La Bucureşti, în prima săptămână după premieră, s’au înregistrat 5242 spectatori. La Paris, l’am căutat fără succes pe Dante Lăzărescu în top-ul intrărilor după şapte zile de prezentare. De altfel, la a doua săptămână, numărul şedinţelor de proiecţie ale filmului s’a redus la jumătate.**

Mai apoi, cu foarte puţine excepţii, n’am văzut comentarii ale criticilor francezi care ar lăsa să se înţeleagă că o astfel de aventură nenorocită ar putea avea loc şi într’una din cele „şapte ţări cele mai dezvoltate de pe planetă”.

Pentru că, ceea ce aşteptam din partea lor, după atâtea comentarii, era să aflu ce trebuie să fac dacă, Doamne fereşte!, tatăl meu îşi rupe din nou omoplatul!

Urmare la articol

La începutul anilor ’60, am avut ocazia neaşteptată de a primi vizita unor prieteni veniţi din Franţa, o pereche sosită din Grenoble, însoţită de fiica lor care avea vreo 5 sau 6 ani. Între alte “evenimente” organizate spre a impresiona pe amicii nostri cu proverbiala amabilitate românească, am decis să’i invităm la restaurantul “Moldova” din Bucureşti, unde ştiam, din experienţă, că bucătăria tradiţională şi serviciul erau de calitate. Sosiţi la ora dejunului, am constatat că restaurantul era aproape gol. Cum eram în plină vară şi temperatura se ridica la mai bine de 30°, am cerut să fim instalaţi în grădina restaurantului. Am remarcat imediat că decizia noastră nu era pe placul ospătarilor, care probabil preferau să aibă mai puţini paşi de făcut pe căldura care’i copleşea. În special, o ospătăriţă, foarte impertinentă, ne’a plimbat dintr’un colţ într’altul, sub pretext că masa nu era pusă sau că secţiunea era închisă. Încăpăţânaţi, dar poate mai ales decişi să prezentăm invitaţilor noştri condiţiile cele mai agreabile, am insistat şi reuşit, în fine, să fim serviţi în grădină.