Moartea domnului Lazarescu: un OZN in peisajul cinematografic francez

Filmul lui Cristi Puiu, intitulat la origine „Moartea Domnului Lăzărescu” sau, în versiunea franceză, „La mort de Dante Lăzărescu”, a sosit în Franţa aureolat de cele 7 premii câştigate în 2005 la festivalurile internaţionale din Cannes, Chicago, Copenhaga, Essonne şi Namur. Bine înţeles că cel mai prestigios este cel acordat în secţiunea „Un certain regard” dela Cannes, în luna mai a anului trecut.

Este drept că realizatorul filmului, Cristi Puiu, nu era la primul lui succes internaţional, pentru că el a câştigat deja în 2004, cu un scurt metraj, premiul „Ursul de aur” la Berlin.

În aceste condiţii excepţionale pentru un film românesc, lansarea lui pe ecranele franceze s’a bucurat de o pregătire mediatică neobişnuită. Mai ales dacă luăm în consideraţie subiectul foarte dificil şi puţin atractiv pentru publicul occidental.

Acţiunea, binecunoscută astăzi publicului român care, cu mai bine de 30 000 de intrări, a făcut din filmul lui Cristi Puiu succesul absolut al cinematografiei româneşti în 2005, poate fi rezumat în câteva rânduri.

Dante Lăzărescu, pensionar de 63 ani, locuieşte singur într’un apartament sordid la periferia Bucureştiului. Într’o sâmbătă seară, simţindu-se rău, Dante face apel la serviciile Urgenţei, după ce încearcă să se trateze cu mijloacele de care dispune în casă şi cu ajutorul vecinilor. Urmează o adevărată coborâre în Infern, (prenumele protagonistului nu a fost ales întâmplător!) timp de şase ore, care se încheie cu decesul personajului. Plimbat din spital în spital, consultat de diferiţi membri ai corpului medical, mai mult sau mai puţin incompetenţi sau autorizaţi, Dante Lăzărescu declină din oră în oră până la sfârşitul fatal. Cristi Puiu a explicat în nenumăratele interviuri publicate în presa franceză, că nu a încercat să prezinte publicului un erou simpatic, menit să’l înduioşeze, ci din contra, un bătrân autoritar, care dă sfaturi medicilor, până când îşi pierde cunoştinţa. Scopul urmărit era prezentarea unei lumi dezumanizate, în care omul devine, încet – încet, un număr şi care, în fond, nu poate avea decât un destin tragic.

De o manieră uimitoare, critica franceză unanimă a fost sensibilă la lecţia „profesorului Cristi Puiu”. Cea mai bună dovadă sunt nenumăratele intervenţii din presa scrisă şi vorbită în momentul ieşirii pe ecrane a filmului românesc.

Ziarul „Le Monde”, în ediţia sa datată 11 ianuarie 2005, publică la rubrica „Culture – Cinema” o pagină întreagă dedicată filmului, sub titlul „Dante în infernul urgenţelor”, în care Jean-Luc Drouin descrie cu lux de amănunte peripeţiile nopţii de coşmar. Autorul încheie comparând starea de spirit care domină opera lui Cristi Puiu cu cea a altor doi mari autori români: Cioran şi Ionesco. Alături, un interviu cu realizatorul filmului, pe patru coloane, poartă titlul: „România este un spaţiu ideal pentru toate suprarealismele”.

În aceeaşi zi, cotidianul „Le Figaro” publica la diferite rubrici, trei articole distincte, însoţite de fotografii, în care se analizau nenumăratele aspecte ale filmului semnat de Cristi Puiu. Titlurile făceau de fiecare dată legătura cu realizări de referinţă ale artei cinematografice („Pacientul român”, „Urgences à la roumaine”…)

Şi mai impresionant: cotidianul „Libération” consacră mai bine de două pagini la rubrica „Cinema” „ipohondricului realizator” român sub titlul: La Roumanie cuite al „Dante”.

În cele mai bine de şapte coloane care’i sunt consacrate, în parte analize, în parte interviu, Cristi Puiu are ocazia de a descrie tot atât de bine geneza filmului, dificultăţile tinerilor regizori din România sau atmosfera absurdă care domneşte încă în această ţară, cincisprezece ani după căderea regimului comunist. «Prietenii tatălui meu mor unii după alţii, atinşi de boli legate, mai mult sau mai puţin, de alcoolism. Am o explicaţie plauzibilă: toţi cetăţenii din România au copiat moravurile, mentalitatea dictatorilor care s’au succedat în fruntea ţării timp de şaptezeci de ani. Fiecare dă verdicte care nu acceptă discuţia, fiecare abuză de libertatea vecinului”.

Când citeşti nenumăratele cronici sau asculţi emisiunile consacrate filmului realizat de Cristi Puiu, ai deseori sentimentul că asişti la o şedinţă de psihanaliză a României postdecembriste. Poate nu întâmplător, Henry Chapier, binecunoscutul critic cinematografic rămas în memoria telespectatorilor datorită emisiunii „Le divan”, a fost invitat de canalul TV 5 Mondial pentru a comenta „infernul lui Dante Lăzărescu”. Ceeace i-a dat o rezonanţă mondială, acest program fiind retransmis în toate ţările francophone.

* * *

În ciuda acestei publicităţi mediatice de prim ordin, am rămas cu două nelămuriri. Mai întâi, oare acest efort de prezentare va avea un efect pozitiv asupra numărului de spectatori tentaţi să vadă filmul?