Moartea domnului Lazarescu: un OZN in peisajul cinematografic francez

Cu cativa ani în urmă, tatăl meu, care trecuse de vârsta respectabilă de 90 ani, a alunecat în apartamentul lui şi şi-a fracturat omoplatul. Obişnuit să nu se plângă, sau poate speriat de perspectiva de a fi dus la spital, mi-a spus mai întâi că nu are dureri şi că o simplă frecţie locală cu alcool va rezolva totul.

De abia a doua zi de dimineaţă, când am văzut că umărul era umflat butuc şi că braţul pe care cu greu îl putea mişca devenise vânăt, am decis să chem de urgenţă un ajutor. Cum mi s’a explicat de nenumărate ori că în caz de urgenţă trebuie chemaţi pompierii, dacă vrei să ai un răspuns rapid, n’am ezitat şi am format bine cunoscutul 18, numărul indicat în toate anuarele franceze. Am explicat standardistei despre ce era vorba şi, într’adevăr, după vreo cincisprezece minute, a apărut maşina pompierilor cu sirena ei asurzitoare. Din ea au coborât vreo şase flăcăi de vreo 20-25 de ani, îmbrăcaţi cu uniforme şi căşti de pompieri, care degajau un puternic miros de fum. In timp ce unul dintre ei îl întreba pe tatăl meu ce şi unde îl doare, ceilalţi s’au răspândit prin apartament, comentând cu voce tare stilul şi calitatea mobilelor sau tablourilor care-i înconjurau.

În fine, după o lungă discuţie prin radio cu doctorul, responsabilul cu întrebările a decis că tatăl meu trebuia dus la spital şi mi-a cerut voie să telefoneze dela aparatul nostru. În timp ce el discuta cu doctorii sau poate cu administraţia diferitelor stabilimente de specialitate, eu, deja îngrijorat şi înnebunit de situaţia care mi se părea gravă, trebuia să răspund curiozităţii artistice a vlăjganilor care invadaseră apartamentul.

Când, în cele din urmă, şeful vizitatorilor a obţinut autorizaţia cerută, mi-a confirmat numele şi adresa spitalului, însă mi-a spus că nu’l pot însoţi pe tatăl meu pentru că această procedură nu e prevăzută în codul de transport al pompierilor.

Ajuns la spital prin propriile mele mijloace, a trebuit să aştept îndelung completarea dosarului de admitere, pentru că, la sfârşitul unui week-end de sărbătoare, numărul celor sosiţi în urgenţă depăşea capacitatea de recepţie a localului. Când, în fine, după multă vreme -timpul pare totdeauna extrem de lung în aceste circumstanţe- am fost autorizat să intru în zona rezervată bolnavilor, mi-am regăsit tatăl într’un culoar al spitalului, întins pe o brancardă, acoperit cu o pătură care ţinea loc şi de cearceaf, înconjurat de un „du-te, vino” enervat al infirmierilor. Când am întrebat cum este posibil aşa ceva, mi s-a răspuns că toate paturile şi camerele sunt ocupate şi, de altfel, doctorul pe care l-am întâlnit mai apoi mi-a explicat că, din această cauză, tatăl meu nu va putea rămâne la spital. Urma, deci, să’l iau acasă şi să mă descurc cu tratamentul pe care’l va urma (avea febră mare) şi mai ales cu îngrijirile necesare unei persoane cu braţul imobilizat timp de şase săptămâni.

Din fericire, tatăl meu, om cu o excelentă constituţie şi o voinţă de fier, care l-au adus azi să’şi sărbătorească cea de-a 98-a aniversare, a reuşit să învingă, cu ajutorul familiei, toate aceste dificultăţi. Însă de nenumărate ori m’am întrebat ce ar deveni, în aceleaşi condiţii, o persoană în vârstă, fără familie şi cu mai puţină voinţă. Pentru că sistemul urgenţelor din spitale, chiar şi într’una din cele „şapte ţări cele mai dezvoltate din lume”, nu pare organizat la nivelul pe care l-am putea aştepta dela societatea modernă care ne înconjoară!

* * *

Răspunsul la această întrebare angoasantă pentru oricare dintre noi, mi-a venit dela un film a cărui premieră pe ecranele pariziene a avut loc pe 11 ianuarie a.c.