MICHELANGELO BUONARROTI – pictor, sculptor, arhitect italian din Şcoala florentină. 445 ani de la moarte (18 feb).

Expoziţia organizată de Secţia de Artă a Bibliotecii Judeţene „C. Sturdza” în aceste zile , în cinstea marelui artist, are menirea de a aduce în atenţia utilizatorilor magnifica operă umanistă a lui Michelangelo, care umple aproape un secol cu faima lui [a trăit 89 de ani] şi care a lăsat în artă o urmă nepieritoare.

Pentru noi, cei de astăzi, care avem prilejul de a omagia 445 de ani de la moartea celui care a creat imaginea Gânditorului, ce veghează de patru secole omenirea, este clar că Michelangelo Buonarroti a atins un pisc al creaţiei şi este un nume prezent pentru totdeauna în conştiinţa lumii.
Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni (1475 – 1564) s-a impus încă din timpul vieţii ca principalul artist al Renaşterii italiene, pictor, arhitect şi sculptor deopotrivă. Virtuozitatea tehnică a operelor sale, multitudinea de direcţii ale artei practicate, toate au contribuit la crearea unei legende care i-a precedat moartea: faţă de contemporani, şi deseori faţă de rivalii săi, Leonardo da Vinci şi Rafael. Giorgio Vasari, pictor, arhitect şi primul istoric de artă [ el a descris, în 1564 funerariile lui Michelangelo], i-a atribuit chiar epitetul de „divin”, acesta ilustrând faima şi aprecierea lui ca artist.
Cu toate acestea, Michelangelo nu şi-a făcut o preocupare din dorinţa de a plăcea, din contra. Pentru toate operele sale [ a lucrat pentru şapte papi: „i-am servit pe papi, fiindcă am fost constrâns” ], a încercat întotdeauna să-şi impună propriile principii: monumentalitatea ansamblurilor sculptate, primatul formei, al reliefului, puritatea conturului în pictură. Operele realizate reprezentau imfim faţă de proiectele sale, pentru clocotul său creator. „El, care râvnea să sculpteze un munte întreg, să-l prefacă într-un colos vizibil de departe, trebuise în tinereţe să-i facă pe plac lui Piero de’Medici, sculptând un om de zăpadă” (Dan Hăulică).
Arta lui Michelangelo se structurează în primul rând pe desenul anatomic, trasat în prealabil în schiţa oricărei lucrări, fie ea pictură sau sculptură. Element de unitate şi sursă a tuturor acestor arte, desenul a reprezentat pentru Michelangelo baza operei sale, mai ales în reprezentarea corpului uman. Musculoase şi carnale, aceste corpuri exprimă toate mişcările vieţii, dar şi pasiunile sufletului. Fresca Judecăţii de apoi de la Capela Sixtină, a cărei restaurare recentă a dat la iveală îndrăzneala coloritului iniţial, prezintă laolaltă contorsiunile durerii, gestul ofrandei sau al implorării, deznădejdea, mulţumirea, neâncrederea.

Arhitect genial, Michelangelo a fost, înainte de orice, un sculptor, un sculptor titanic al bărbăţiei şi frumuseţii umane. Giganticul David, un simbol grandios al libertăţii, executat la Florenţa, Sclavii creaţi pentru a împodobi mormântul papei Iulius al II-lea, sau mormintele familiei Medici din biserica San Lorenzo din Florenţa sunt marcate toate, ca de altfel şi picturile lui, de o forţă expresivă impresionantă.
Geniul universal al lui Michelangelo nu este manifestat numai în pictură, desen, sculptură şi arhitectură. A scris şi poezii, în special în genul sonetului şi madrigalului. Intensa sinceritate a sentimentelor şi pasiunilor, energia şi concentrarea stilistică sunt caracteristicile principale ale scrisului marelui artist florentin, iar temele poeziei sale sunt desprinse din contemporaneitate şi oglindesc realităţile epocii. „Scump imi e visul şi mai mult fiinţa de piatră,/ cât timp nenorocirea şi ruşinea durează. / Să nu văd, să nu aud e pentru mine un mare noroc; / de aceea nu mă trezi, vorbeşte încet”- sunt versuri străbătute de durerea cauzată de subjugarea Florenţei şi a întregii Italii de către stăini.

Ana Chiscop, Secţia de Artă