De ce trebuie mentinuta relatia transatlantica

Ei bine, tocmai acest comportament politic extern al Rusiei în căutarea reafirmării ca superputere, manipularea agresivă a problematicii energetice în zona extinsă a Mării Negre, recent soluţionata, provizoriu, “criză a gazului” în care Gazprom a antrenat Ucraina, obţinerea pe cale indirectă; alături de China a evacuării trupelor americane din Uzbekistan, trenarea implementării obligaţiilor asumate la Istanbul în 1999 şi Porto în 2002, iar pe fond conturarea unei noi axe de putere China-Rusia-Iran, sunt toate elemente care furnizează un prim motiv, extern în esenţa sa, pentru menţinerea RTA. Chiar dacă Rusia nu se constituie într-o ameninţare veritabilă pe termen scurt din punct de vedere militar, reobţinerea poziţiei din Războiul Rece fiind o utopie, perspectiva pe termen mediu rămâne imposibil de neglijat; iar pe cont propriu, UE nu îşi poate asuma riscul unei confruntări militare clasice cu Rusia, chiar dacă, repet, scenariul în discuţie nu comportă o probabilitate îngrijorătoare pe moment.

Cât despre SUA, unilateralismul lor, avantajos punctual, este păgubos pe fond şi pe termen lung, întrucât actuala strategie de menţinere a supremaţiei poziţionale şi de acţiune generează exact pattern-ul internaţional competitiv şi multipolar pe care această strategie este de fapt menită şi să-l prevină. Judecând după primul al al celui de-al doilea mandat al lui Bush, pare-se că administraţia de la Washington a înţeles şi ea acest lucru, chiar dacă în al doisprezecelea ceas.

Dincolo de ameninţări convenţionale de tipul celei din direcţia Rusiei, un al doilea argument valabil pentru SUA şi UE deopotrivă, îl constituie tocmai caracteristicile ameninţărilor din realitatea internaţională a momentului, „mai diverse, mai puţinin vizibile şi mai puţin predictible” în caracterizarea documentului Strategiei de Securitate Europeană (ESS).

Argumentul în sine este recunoscut în fapt de ambii parteneri: ESS enunţă bunăoară că “no single country is able to tackle today’s complex problems entirely on it’s own”, în vreme ce SNS a SUA admite că “no nation can build a safer, better world”. Similar, ambele documente identifică terorismul şi armele de distrugere în masă ca principale ameninţări contemporane, cărora ESS le adaugă cu un grad de importanţă mai redus, conflictele regionale, statele “eşuate” şi crima organizată. În acelaşi spirit se aplică, concluziv, recomandarea “America şi Europa trebuie să ţină aproape dacă nu vor să piară separat” (Huntington 1996) şi totodată se impune adecvarea operaţională a NATO la noile tipuri de ameninţări.