De ce trebuie mentinuta relatia transatlantica

În acest context, dacă într-adevăr – aşa cum au avertizat unele “guri rele” – proiectul de tratat constituţional european respins de Franţa şi Olanda prevedea în fapt lăsarea sarcinii apărării Europei Alianţei Nord-Atlantice, şi nu iniţiativelor europene, atunci cu atât mai mult RTA reclamă susţinere.

Dincolo de cauzele obiective şi subiective ale crizei RTA, dinamica problematică a acesteia şi riscurile deteriorării ei pot fi mai bine înţelese iar soluţiile mai corect formulate în lumina a ceea ce putem numi două „state-pivot” ale axei celor doi poli transatlantici: unul intern, reprezentat de Marea Britanie, şi unul extern, reprezentat de Federaţia Rusă. Concertul euroasiatic şi optimizarea RTA imediat după 9/11 se explică tocmai prin faptul că ambele state-pivot s-au alăturat fără ezitări campaniei SUA împotriva terorismului. Cu excepţia acestei scurte perioade însă, Marea Britanie pare în continuare tributară mental – şi implicit ca practică de politică externă – poziţieiei sale privilegiate timp de secole, având “reflexe” de balance holder: s-a alăturat de pildă SUA în campaniile militare, dar susţine în paralel, şi extrem de activ (alături de Franţa), consolidarea PESA.

Similar, cel puţin până în ultimele două luni, a stat de partea Germaniei şi a Franţei în căutarea unei soluţii diplomatice a dosarului nuclear iranian, în detrimentul soluţieiiei “hard” avansate uneori deloc voalat de către Statele Unite. Iar Rusia, neobţinând scontata temporizare a extinderii NATO spre Moscova ca recompensă pentru susţinerea SUA după 9/11, a elaborat în 2004 un nou concept de securitate care prin linia sa agresivă pare o replică intenţionată la SNS a SUA din 2002, şi în plus încearcă să menţină şi să speculeze divergenţele trans-atlantice. Exemplul susţinerii Iranului în dezvoltarea de către acesta a programului nuclear este elocvent în acest sens, dar nu singular.