De ce trebuie mentinuta relatia transatlantica
La un nivel cauzal profund, criza actuală a RTA se explică pe de o parte prin conjunctura istorică diferită a conceperii şi fiinţării NATO faţă de circumstanţele internaţionale actuale (europenii nu mai au nevoie de un NATO care să-i protejeze disuasiv faţă de pericolul proxim geografic al URSS), iar pe de altă parte prin pattern-ul tradiţional antagonist al politicii externe a SUA (de le Woodrow Wilson încoace, administraţiile de la Washington pare a căuta cu obstinaţie probabile/posibile/iluzorii surse de ameninţare la adresa lor care să justifice declanşarea de operaţiuni militare – ba Germania nazistă, ba influenţa chineză în Coreea, ba Vietnamul comunist susţinut de sovietici, ba Iranul, ba Irakul, ba Panama, ba Cuba, iar exemplele pot continua mult şi bine). În aceste circumstanţe, sfârşitul Războiului Rece şi destrîmarea inamicului tradiţional al Alianţei – URSS, au ridicat pentru NATO aşa numita problema out of area, out of order.
La un nivel cauzal intermediar, ameninţările din actualul sistem internaţional sugerează inadecvarea funcţională (ex. metoda disuasiunii nu este aplicabilă ameninţărilor asimetrice de tipul terorismului, la fel cum capacitatea de desfăşurare a efectivelor SUA pe alte continente simultan este încă destul de redusă) şi de misiune a NATO (ex. Conceptul Strategic din 1999 se mărgineşte să menţioneze inter alia terorismul, spre deosebire de importanţa majoră pe care i-o acordă acestui flagel Strategia Naţională de Securitate a SUA din 2002 – exceptând capitolele economice, frecvenţa etimonului “teror-” în document este de 69, adică de 3 ori pe pagină!).
În sfârşit, la un nivel cauzal imediat, în opţiunea lor pentru acţiuni preemptive şi unilaterale, SUA invocă dificultatea crescândă a obţinerii consensului statelor membrilor pe măsura extinderii NATO (organism unoeri paralizat de regula nevoii consensului pentru adoptarea deciziei) în paralel cu lipsa capabilităţilor statelor UE, în vreme ce criticii impută SUA încercarea de instrumentalizare a Alianţei (take NATO hostage) în concordanşă cu propriul interes naţional, de unde şi nemulţumirea unora dintre statele membre, şi de aici imposibilitatea consensului. Nu în ultimul rând, conexe tuturor acestor factori sunt şi iniţiativele de securitate ale UE din ultimii ani (Politica Externă şi de Securitate Comună PESC, Politica Europeană de Securitate şi Apărare PESA, Strategia Europeană de Securitate ESS).