Băcăuani de seamă: Ovidiu George Marciuc

Eu nu tac. Și nici nu mă poate opri nimeni din scris. N-aș descrie ca ”indescriptiv” niciun subiect. Prin zona artei încerc să mă țin departe de critică. Nici nu m-aș pricepe. Aș face-o stângaci, fără esență și nerv. Am scris despre tot ce-am văzut, am pus în pagină toate trăirile mele cu privire la artiștii pe care i-am cunoscut și la operele lor.
Un singur artist plastic, unul, însă mi-e potrivnic: Ovidiu MARCIUC.

Nu pot contura nimic din ce face. Nu m-ascultă pixul. Ori are tendința să-l laude și n-ar fi stilul meu să pun în pagină osanale unui om sătul să i se spună: ”Ce tare ești!”, ori rămâne înghețat și de la titlu în jos nu mai scrie din rațiuni inexplicabile.

Dar poate că despre Marciuc nici nu trebuie scris. Așa m-am gândit odată în fața unei expoziții de-a lui: te uiți și taci! Că dac-ai vorbi, ceva se spulberă, dar nu știu ce. Ai speria caii și-ar necheza, ar tremura mâna bătrână din cadru, s-ar chirci picioarele din lighean… Convenabilă-i tăcerea.

Nici pentru un interviu nu mi-am găsit resursele. Ce să-l întreb eu pe Marciuc să nu par o neavenită, o anostă?

Nu mai bine tac?