Jos pălăria!

De câte ori nu trec printre oameni şi sunt priviţi ca nişte paria? Câţi nu-şi dau coate, hlizindu-se la vederea unui bolnav? Câţi nu aruncă cu pietre ca după un infractor? Şi câţi nu spun “Ferească Dumnezeu” ca şi cum au trăit un coşmar atunci când au văzut o persoană cu handicap?

Lucrez cu o mână de oameni cu dizabilitati psihice, de câţiva ani şi sunt cât se poate de sinceră când spun că aş dori ca mulţi dintre cei ce se consideră sănătoşi, să aibă măcar o parte din bunătatea şi candoarea lor.

Pe M.C. l-am cunoscut cu 2 ani în urmă. A venit la centrul de zi unde lucrez, la recomandarea unui prieten. De atunci n-a mai lipsit. Diagnosticat de la 18 ani, cu schizofrenie paranoidă, M.C. a luptat cu sine şi încearcă să se menţină la suprafaţă. Are o mulţime de talente şi mă uimeşte întotdeauna cu ceva nou: astăzi mi-a desenat doi îngeri şi mai apoi, un shaolin. Face grafică, desene tribale, ştie alfabetul japonez şi mai ales scrie poezie.

Practică tai chi chuan de mai bine de doi ani, avându-l ca şi Sensei pe Doru Botez, elită a artelor marţiale.

M.C. îşi doreşte să lucreze, să se integreze, dar s-a lovit de prejudecăţile celor ce alcătuiesc societatea şi totuşi nu s-a dezarmat. Încă mai speră la un loc de muncă.

Vorbeşte despre sine cu modestie şi are mereu o glumă pregătită pentru a-i distra pe ceilalţi. L-am rugat să ne predea noţiuni introductive despre sportul pe care îl practică şi i-am observat seriozitatea, tactul şi mai ales talentul.

Dacă i s-ar oferi o şansă în plus…dacă nu ar primi umilitoarea sumă de 234 de lei ca indemnizaţie de handicap pentru gradul II…dacă trecătorii ar privi către el exact ca la un om normal…dacă angajatorii ar oferi locuri de muncă, M.C. şi mulţi ca el, ar fi în remisie şi mai ales, s-ar simţi utili şi ar vedea viaţa altfel. Dar până atunci, în poeziile lui, predomină negrul şi descrie constant, un viitor gri.

Atragător datorită aurei sale de genialitate, cazul lui John Nash, laureat al premiului Nobel în 1994, a facut înconjurul planetei. Ca el sunt, însă, milioane de oameni, ale căror nume şi povesti rămân necunoscute.
Deşi atrasă aparent de unicitatea manifestărilor caracteristice, societatea îi respinge în general pe schizofrenici.

Credeţi că dacă societatea americană îl respingea pe Nash şi nu îi oferea suportul, se mai năştea echilibrul în jocul necooperativ (NE de mai târziu-echilibrul lui Nash), ecuaţia diferenţială, geometria diferenţială şi nu în ultimul rând formula de bază a evoluţiei economiei americane?! Răspunsul e cu siguranţă NU!