Ispitele nimicului, omul pelican si roscovele din cocinele lustruite

Îmi permit să fiu unul din cei ce îndrăzneşte să nu respecte liniştea şi confortul cititorilor şi de ce nu, să-i pun pe gânduri. Acesta-i şi rostul postului în care am intrat (poate nu ştiaţi dar suntem în Postul mare), să vă invit la cugetare, pentru că uitarea, indiferenţa şi lenea sunt cei trei uriaşi care merg înaintea păcatelor.

Dacă am pătrunde în profunzimea tainelor ce ni le descoperă Crăciunul sau Sfintele Paşti şi am simţi cu adevărat mireasma lor, am lepăda imediat desfătările efemere şi petrecerile deşarte din aceste sărbători. Am reveni la sânul Bisericii Mame, dorind a-l întâlni pe Hristos, care pentru mântuirea noastră „a sărăcit de bunăvoie”, coborând în lumea aceasta săracă de El, ca într-o iesle de dobitoace şi „pentru a ne îmbogăţi” pe noi a suferit atâtea, până şi moarte pe cruce. Am înţelege atunci mărimea şi bucuria sărbătorii Învierii, care se săvârşeşte cu fiecare Sfântă Liturghie. Altfel înţelese, sărbătorile se transformă în târguri de cadouri şi reclame, petreceri şi distracţii de week-end.

Şi atunci apare întrebarea: de ce le mai sărbătorim de două mii de ani?

Sărbătoarea, aflăm din Ghidul sărbătorilor româneşti, are ca ingrediente miezul de sfinţenie, timpul bun, locul curat, sufletul primenit, cuvântul, gestul şi lucrul potrivit. Unde se mai păstrează astăzi asemenea reguli de ţinere a sărbătorii? Răspunsul este: la sat! Excepţiile, chiar dacă sunt, întăresc regula.

Aici omul ştie că orice nepotrivire de gesturi şi cuvinte îi face rău, nu numai lui, ci şi grupului, ba chiar şi lui Dumnezeu. Ei bine, au nimicurile asemenea ingrediente?

De ce este sărbătorit Sfântul Valentin (acesta nu este sfânt pentru că nu este scris în calendarul creştin ortodox, iar celelalte religii, culte şi denominaţiuni nu au sfinţi – n. n.)?
Pentru că este un sfânt mai de viaţă, zic tinerii; dacă ar fi toţi sfinţii aşa n-ar mai fi oameni care să nu vină la Biserică, dar aşa, voi cu slujbele şi posturile voastre împiedicaţi oamenii să vină către Dumnezeu. Iar în viitor nu o să mai vină nimeni la Biserică, cel puţin tinerii nu pot accepta o credinţă pentru moşi şi pentru babe.
De ce nu faceţi ca popoarele orientale (mai nou şi cele apusene acceptă astfel de reţete – n. n.), puţină yoga, ceva kama-sutra şi bisericile ar fi pline? Că doar Dumnezeu a lăsat dragostea ca să o trăim, nu ca să ne călugărim … Cam aşa arată discursul remixat pe care diavolul l-a şoptit Evei în Rai.

De aceea tocmai, în Noul Testament, prieteniile dintre persoanele de sex opus sunt puţin indicate. Aceasta nu pentru că Mântuitorul le-ar fi interzis oamenilor comunicarea, ci tocmai pentru că orice comunicare de acest fel se reduce la un singur lucru, căci suntem „neam viclean şi desfrânat”, după cum ne ceartă Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „este un alt fel de a te uita la o femeie, aşa cum se uită cei cu inima curată. De aceea Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftă”.

Dacă cineva consideră ajuns la această măsură, să sărbătorească sărbătoarea îndrăgostiţilor, aici pe pământ şi în cer.

Acum, pentru că ne aflăm în post, hai să ieşim din nimicuri şi deşertăciuni. Să devenim responsabili şi conştienţi de menirea noastră şi să ne procurăm ingredientele pentru sărbătoarea Învierii Domnului; să-l înviem pe Hristos în viaţa noastră plină de dihănii şi în sufletul nostru obosit.

Să ne numărăm printre curajoşii şi nebunii Crucii şi să facem numai voia lui Dumnezeu, oriunde ne-am afla şi cu oricâte roşcove am fi îmbiaţi prin cocinele lustruite ale acestui veac.

Amin!

Autor: Preot Radu Delacruce, Altermedia