Ispitele nimicului, omul pelican si roscovele din cocinele lustruite

Asistam neputinciosi la un fenomen ireversibil şi jalnic în acelaşi timp – degradarea sărbătorilor. Am devenit tot mai zgomotoşi şi mai agitaţi, uitând că sărbătoarea este în primul rând o invitaţie la calm şi pace interioară, la regăsirea acasă-lui uitat sau pierdut.

Am câştigat în lumini şi bogăţie, dar am pierdut mult din fastul şi trăirea mistică a sărbătorii. Grăbiţi şi fără să ne dăm prea bine seama ce se întâmplă, am transformat sărbătorile într-un spectacol gălăgios şi plin de artificii, într-o competiţie a risipei şi a ornamentelor strălucitoare.

Prinşi de febra nebunească a cumpărăturilor, am refugiat întreaga solemnitatea sărbătorii în lucruri şi cadouri cu nemiluita, în frigidere doldora de mâncăruri scumpe şi alese. Văzând forfota grea şi apăsătoare a străzii, asaltul neîntrerupt al marilor magazine, mă întreb cât loc mai rămâne pentru Hristos, pentru un gând de pace şi împăcare cu noi, cu aproapele, cu întreaga făptură a lui Dumnezeu.

De sărbătoare omul ar trebui să ştie să ia folos. Devenită un simplu ornament sărbătoarea slăbeşte şi moare. Sărbătoarea are, sau ar trebui să aibă trei funcţii esenţiale: întreţine relaţia cu Dumnezeu; reface grupul comunitar; pune societatea în acord cu Cerul.

Se spune că trebuie să păstrezi tot timpul un deget în barba lui Dumnezeu, însă în viaţa de zi cu zi relaţia cu sacrul slăbeşte tot mai mult. De aici importanţa sărbătorii; ea opreşte lumea în loc şi îi abate pe oameni de la cele lumeşti, ajutându-i să-şi reînnoade legăturile cu cele de dincolo.

Ce frumos ar fi să se gândească şi să se întâmple aşa. Realitatea, însă, se prezintă şi se compune astăzi din alţi termeni. Sunt tot mai numeroşi cei care îşi investesc speranţele, timpul şi banii în nimicuri. Dacă aduni toate aceste nimicuri rezultă Micul Nimic, care nu sperie pe nimeni şi din păcate nu doare. Într-o lume în care confortul dă măsura tuturor lucrurilor, ia naştere Omul Pelican.

Omul Pelican este o specie de om situată în plan spiritual mai jos decât mine şi decât tine cititorule; noi cel puţin ne străduim: eu să scriu şi tu să citeşti acest articol. Pelicanul nu are nevoie de astfel de informaţii. El ştie! A învăţat de la televizor, din ziare şi din reviste.

Omul Pelican mestecă zi şi noapte informaţia pe care o armată de inşi (Teo, Negru, Gheorghe, Tatu, Pepe, Vacanţa mare, Călinescu, etc, ) o transmit gratis sau contra cost. El atâta are de făcut, să deschidă ciocul şi să primească alimentul cultural semipreparat şi semimâncat. Deci: nimicuri.

Există pelicani perfecţi. Poţi să le introduci în guşă orice. Ei pun o singură condiţie: să le respecţi liniştea şi confortul. Au adoptat primii produsele McDonald’s, absorb ca buretele reclamele, serialele tv, sunt fascinaţi de Dan Brown (cel cu Codul lui Da Vinci), Coelho, Pascal Brukner (autorul aberantei teorii prin care prostituţia este o formă de milostenie), sau se transformă în spectatori încântaţi de blasfemia Alinei Pippidi (Evangheliştii), pentru care creştinismul este o pacoste a umanităţii.

Trăim într-o lume în care Dumnezeu este pus în aceeaşi balanţă cu o sticlă de Coca Cola, iar sarcina de a chema la responsabilitate devine inuman de grea.

De unde porneşte răul? Din faptul că noi nu credem realmente în Hristos, noi credem în nimicuri gen „Sf. Valentin”, „Hallowen”, etc.

Nu mă refer la sondajele care ne îmbată de bucurie spunând că peste 90% din populaţia României crede în Dumnezeu. Dacă am face distincţie între credincioşii de bună voie şi nesiliţi de nimeni şi cei aşa zişi practicanţi, rămân poate vreo 20%; iar dacă dintre aceştia alegem pe cei ce postesc toate posturile, se împărtăşesc la 40 de zile, se roagă mai mult de câteva minute dimineaţa şi seara, iartă din inimă, au milă şi simt că pot fi mereu mai buni, atunci cu ce rămânem?
Cu o mână de creştini împrăştiaţi într-o Românie ce se mai consideră a fi o ţară ortodoxă.