Domnul si doamna Smith

Iubirea azi poate fi foarte sugestiv descrisă cu cuvintele unui critic american despre filmul „Domnul şi doamna Smith„: „as toothless as a newborn, and nearly as stupid” (la fel de ştirbă ca un bebeluş, şi aproape la fel de stupidă).

Ieri am descoperit cu mare satisfacţie că a început să înflorească violeta mea de Parma: ce mărţişor catifelat şi timid! Era cât pe ce să mă minunez că are curajul să înfrunte iarna, dar m-a împiedicat un motan care, de câteva seri încoace, îşi miaună serenada prin apropiere, aprins de un foc lăuntric. Şi mi-am amintit: trebuie că vine primăvara.

Natura recunoaşte mult mai devreme decât noi „licoarea / Din care prinde vlagă nouă floarea”, iar vietăţile „dorm cu ochii mari deschişi / De-atât fior li-i inima năucă”, vorba lui Chaucer din Povestirile din Canterbury. Şi despre ce să scrii mai potrivit acum decât despre iubire şi avatarurile ei?

Dar nu voi face nicidecum din acest text o apologie a temei iubirii, care nu mai impresionează pe nimeni în forma ei abstractă, în potenţialitatea ei. Astăzi, în epoca retribalizării, omul are nevoie să-şi reprezinte plastic, oricât de deformat sau de sumar, ideile sau simţămintele care-l turmentează: faţă de omul primitiv, el are avantajul că nu mai trebuie să facă efortul de a desena pe un perete de peşteră imagini.

Acestea îi sunt oferite de-a gata din cutia fermecată a televizorului.

A fi modern, adică civilizat, înseamnă, a fi scutit de efortul de a căuta o identitate, alta decât a celor din jur, pentru că o poţi găsi de cumpărat la orice colţ de lume. Şi nici nu costă aşa de mult.
Vasăzică iubirea în realizările ei concrete, în amănuntele ei picante – Romeo şi Julieta sunt atât de demodaţi, încât e foarte greu să te mai foloseşti de numele lor fără să rişti să pari nerealist.

Romeo nu mai e decât un „fraier”, iar Julieta o nevrozată ce vorbeşte de una singură la un balcon pe care nu-l mai luminează nici o lună. Romeo se numeşte azi Brad Pitt, iar Julieta, Angelina Jolie sau, în varianta românească, Ştefan Bănică şi, respectiv, Andreea Marin.

Mass-media ne-au spălat creierele arătându-ne iar şi iar cum Angelina şi Brad îşi duc copiii adoptaţi în braţe, în aeroporturi, Ea îmbrăcată cât se poate de obişnuit, El, cu fesul acela lălâu, având amândoi pe feţe rictusul conştiinţei că sunt studiaţi şi înregistraţi la fiecare pas, la fiecare gest. Desigur, toată lumea presupune că această celebritate nu le face nici o plăcere, că acei paparazzi omniprezenţi le ucid intimitatea şi le iau aerul. Am văzut de curând chiar şi o reclamă cu Brad Pitt, în care el se duce să cumpere bere de unul singur, reuşind să înşele vigilenţa tuturor, inclusiv a cohortei de jurnalişti, redată ca o mulţime de indivizi gata să-l vâneze şi să-l ţintuiască în insectarele viu colorate ale presei de scandal. Dar el nu e trist deloc, lupta cu ei şi victoria de a fi trecut nevăzut printre ei îl amuză. Ştie, fără îndoială, că banii şi faima sunt direct proporţionale cu numărul apariţiilor în reviste şi pe micul ecran.

Sunt multe lucruri pe care cuplurile amintite mai sus le au în comun: foste căsătorii sau legături amoroase eşuate, copii de a căror întreţinere sunt încă responsabili, imaginea de sex-simboluri consacrate, datorată unei frumuseţi întreţinută prin tot felul de procedee cosmetice, celebritatea rezultată din prezenţa obsedantă pe micul şi marele ecran, bogăţia, generozitatea afişată cu care adoptă copii din famili sărace (în cazul Angelinei) sau cu care oferă „surprize, surprize” plăcute celor aflaţi în diverse dificultăţi (în cazul Andreei Marin), căsătoria în secret.

Trebuie remarcat că, prin comparaţie cu femeile, bărbaţii din aceste cupluri sunt mai degrabă lipsiţi de calităţi considerate în mod obişnuit bune: deşi arătoşi, nu prea ştiu să fie fideli şi, în ciuda supunerii ipocrite faţă de parteneră, pe care o arată publicului, îşi iau plăcerea lor acolo unde o găsesc, ca să parafrazăm astfel pe Moliere. Sigur, nici ele nu sunt uşi de biserică: există mereu câte o suspiciune, câte o pată întunecată şi în comportamentul lor (Angelina e acuzată că s-a folosit de vrăjitorii ca să-l despartă pe Brad de fosta lui nevastă, Jennifer Aniston, iar Andreea Marin a fost cam tot atât de lipsită de scrupule când, apărând în bikini la uşă, a pus-o pe fosta iubită a acestuia într-o situaţie cel puţin jenantă.)

Stau şi mă întreb, date fiind aceste lucruri negative în imaginea lor, de ce rămân totuşi atât de iubiţi şi de admiraţi de o lume. Şi îmi şi răspund, fără întârziere: tocmai de aceea!

Petele lor oferă în mod minunat o justificare a petelor celor privitori la televizor. Într-o lume în care Dumnezeu e ţinut, în cel mai bun caz, în pivniţă, omul îşi găseşte zeii acolo unde îi place. Aceşti zei trebuie să fie neapărat cât mai omeneşti cu putinţă, în toate sensurile cuvântului, cam cum erau zeii Olimpului odinioară. Numai că zeii de azi şi-au pierdut nemurirea, pentru că nemurirea nu mai e în ton cu neputinţa omului de a mai crede până la capăt în ceva, orice ar fi.

Credinţa (într-o imagine, într-un clişeu) nu mai e posibilă decât pe termen scurt, perioada ei de valabilitate e foarte redusă, ca la orice produs care, cu cât e mai puţin artificial, cu atât se strică mai repede. Iar păcatele micilor noştri zei de mucava nu fac decât să garanteze aceasta.

Şi unde e totuşi iubirea în toată povestea asta? Dar ce nevoie mai e de ea? Nu e destul că i-aţi văzut ţinându-se de mână şi sărutându-se pe idolii zilei? Dacă nu e destul, uitaţi-vă la filmul lansat de curând, Mr. And Mrs. Smith, în care Angelina şi Brad joacă rolurile principale.

Dincolo de primirea mai mult negativă pe care i-au făcut-o criticii, filmul ne oferă o tramă ce poate ilustra, metaforic vorbind, mersul oricărei „idile” dintre oricare doamnă şi domn Smith ai lumii noastre: un cuplu, soţ şi soţie, de meserie agenţi secreţi, angajaţi ai unor organizaţii rivale, neştiind unul cu ce se ocupă celălalt, ducând o viaţă cât se poate de banală, cu certuri şi probleme, sunt puşi de şefii lor să se lichideze reciproc.