Banul și pomelnicul desacralizează Biserica

„Pe vremea apostolilor, casele erau biserici; acum biserica a ajuns casă; pe atunci nimic lumesc nu se grăia în casă; acum nimic duhovnicesc nu se grăieşte în biserică; chiar aici, în biserică, aţi adus piaţa. Dumnezeu vă grăieşte, dar voi, în loc să ascultaţi în tăcere cele spuse, aţi schimbat lucrurile şi vorbiţi de cu totul altceva”, – Sfîntul Ioan Gură de Aur.

Biserica, o corabie a mîntuirii în furtuna desacralizării

Biserica este locul unde se întîlneşte cerul cu pămîntul. Ea este menită să apropie Împărăţia cerurilor de pămînt. Ea reprezintă şi lucrarea omului în lume, relaţionarea în iubire a semenilor şi raportarea permanentă a toate la Dumnezeu. Cu toate acestea, Biserica – o instituţie divino-umană, în care omul se uneşte euharistic cu Dumnezeu – a ajuns în aceste vremuri, pentru o bună parte dintre creştini, asemenea unei instituţii de prestări servicii. Ea se modelează pe zi ce trece după o societate „scăpată de sub control”, secularizată pînă în străfundurile ei, în loc să se întîmple invers, societatea să fie cea care se ghidează după Biserică. Prin urmare, Biserica nu mai poate să se impună, restrîngîndu-şi lucrarea ei la o comunitate foarte mică de credincioşi, oaia cea pierdută fiind lăsată de izbelişte. Ea se autodiscreditează pe zi ce trece, prin compromisurile la care recurge, toate acestea avînd ca punct central „banul”.

Datorită neînţelegerii adevăratei slujirii preoţeşti şi totodată a neconştientizării de către preot a faptului că el lucrează cu o putere harică dată numai lui, prin Taina Hirotoniei, Biserica a ajuns să croiască multe căi laturalnice şi, în acelaşi timp, mult mai comode pentru ca omul să ajungă la Dumnezeu, printre acestea numărîndu-se şi modul agresiv şi fără limite de a da pomelnice încontinuu şi pretutindeni, chiar şi în timpul Sfintei Liturghii şi, chiar dacă nu este prezent la rugăciune, cel care a înmînat pomelnicul. Aşadar această vînzoleală a pomelnicelor, alături de construirea şi împodobirea excesivă a bisericilor, toate acestea facîndu-se în dauna laturii duhovniceşti, nu face altceva decît să dea Bisericii imaginea unei instituţii total secularizate, în care banul desacralizează şi desfigurează tocmai ceea ce creştinul are mai sfînt pe lume, Biserica.

Biserica nu-i un loc unde se adună vase de aur şi de argint, ci un loc de adunare a îngerilor. Dumnezeu se apropie de darurile noastre de aur numai dacă şi sufletele noastre sînt de aur, aşa precum ne spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Care e folosul cînd sfînta masă e plină de potire de aur, iar Hristos piere de foame? Satură-L pe El mai întîi, că-I flămînd, şi după aceea împodobeşte-I din belşug şi masa Lui!… Îmbraci sfînta masă cu stofe brodate cu aur, iar lui Hristos nu-I dai nici acoperamîntul de care are nevoie! Care-i cîştigul faptei tale?”.

Pomelnicul, punctul central al Sfintei Liturghii

Sfînta Liturghie este cel mai sublim moment de împăcare a omului cu Dumnezeu. Însă, înţelegerea greşită a rostului slujbelor Bisericii şi, în primul rînd, a scopului Sfintei Liturghii, face să se petreacă în noi un fenomen atît de grav şi atît de greu de stăvilit cu cît nu se ia nici o măsură în acest sens. Astăzi, în bisericile noastre, în timpul Sfintei Liturghii, noi creştinii, cei care ne batem cu pumnul în piept spunînd că numai noi avem credinţa cea adevărată şi că numai noi ne putem mîntui, avem un comportament de-a dreptul haotic. Recurgem la fel de fel de activităţi: cumpărăm lumînări, cărţi, obiecte de cult, încercăm să ajungem prin orice mijloace la toate Sfintele icoane din biserică pentru a le săruta, umblăm fiecare în legea noastră prin biserică încercînd să ajungem la Sfîntul Altar pentru a da preotului pomelnicele cu banii aferenţi. Şi toate acestea se întîmplă în timp ce Mîntuitorul Hristos se jertfeşte nesîngeros chiar în mijlocul nostru şi cînd Duhul Sfînt se pogoară la momentul Epiclezei pe Sfintele Altare.

Aşadar, Duminica, la îndemnul părinţilor, a soţiilor, sîntem trimişi cu treburi la cumpărături, la piaţă, etc. şi, în drumul nostru, trecem şi pe la biserică, pentru a lăsa un pomelnic. Acest pomelnic se substituie, de cele mai multe ori, acţiunilor cu adevărat folositoare omului pentru mîntuire. Dar foarte grav este că aceste acţiuni de înmînare a pomelnicelor au loc în timpul Sfintei Liturghii, fiind însoţite de bani şi că toţi cei care ar putea să fie prezenţi nu rămîn să se roage împreună cu preotul şi cu cei din biserică, iar cînd sînt date pomelnice la mănăstiri nu se cercetează sub nici un aspect destinatarii pomelnicelor. Acest fenomen care se petrece astăzi în Biserică se leagă, în primul rînd, de concentrarea accentuată şi masivă a credincioşilor pe pomelnicul şi banii aferenţi, în dauna rugăciunii colective intense, concentrată pe momentele deosebite ale Sfintei Liturghii, în aşa fel încît să simţim şi să trăim acele clipe ca şi cum am fi asemenea îngerilor din cer, fiindcă cerul se uneşte cu pămîntul şi, în acest fel, şi noi ne unim cu cele cereşti, depăşind oarecum, pentru puţin timp, materialitatea acestei lumi, apropiindu-ne mai mult de graniţa spirituală.

Pomelnicele şi prezenţa lor excesivă în Biserică au luat o amploare deosebită, devenind punctul central al Liturghiei pentru mulţi dintre noi creştinii. Chiar şi unii dintre noi, care ştim că Epicleza este centrul Liturghiei, sîntem de multe ori cuprinşi de această febră a înmînării pomelnicelor la usa din dreapta a Sfîntului Altar, acea uşă a diaconilor, care a ajuns mai degrabă un ghişeu de încasat bani, al cărui program este nelimitat, fără pauză, fiind deschis chiar şi atunci cînd îl invocăm pe Dumnezeu să se pogoare pe Sfîntul Altar şi să ne aducă pe Hristos în mijlocul nostru. Acest fenomen, care duce la desacralizare, are efecte multiple şi cu greu de sesizat în aceste condiţii în care nu se face nici un apel în ceea ce priveşte stoparea sau aşezarea acestui obicei acolo unde îi este locul.

Aşadar, astăzi în Biserică, banul şi pomelnicul dezgoleşte Liturghia de sacralitatea specifică unirii cerului cu pămîntul.

Pomelnicul, mijloc magic şi comod de a ajunge la Dumnezeu

Prin aducerea prescurii şi a pomelnicului la altar, noi ne aducem şi ne predăm lui Dumnezeu: „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră”. Biserica îi strînge astfel laolaltă, la fiecare Liturghie, pe toţi membrii ei din toate vremurile. La Proscomidie, preotul îi pomeneşte pe toţi creştinii care participă la Sfînta Liturghie, prin miridele care se aşează sub agnet. Celelalte pomelnice, care se dau după şi se citesc în cadrul unor ectenii speciale din cadrul Sfintei Liturghii, nu mai au decît valoare de simplă rugăciune de pomenire făcută de preot. Miridele exprimă participarea noastră la jertfa lui Hristos şi intrarea în comuniune cu Maica Domnului, cu sfinţii şi cu toată Biserica pămîntească, presupunînd şi asumarea personală a Crucii lui Hristos. Aşadar, este regretabil faptul că, în multe parohii s-a ajuns, sub presiunea credincioşilor necatehizaţi, la mutarea pomenirilor nominale de la Proscomidie în cadrul unor ectenii speciale din Sfînta Liturghie. Acest din urmă act, pe lîngă faptul că întrerupe în mod deranjant desfăşurarea Sfintei Liturghii şi o prelungeşte nejustificat, afectează sensul Proscomidiei, acela de adunare a tuturor în biserică în jurul Mielului jertfit, de includere a jertfei noastre în jertfa Lui şi de împărtăşire a noastră din jertfa Lui unică.

Astfel, noi nu mai înţelegem adevărata dimensiune a Proscomidiei, a miridelor. Pomenirea numelor noastre oricînd în timpul Sfintei Liturghii, aceasta fiind făcută cu voce tare de către preot, devine astfel o lucrare importantă în Biserică pentru mulţi creştini a căror raportare la Biserică şi implicit la Dumnezeu este superficială şi greşit înţeleasă.

Comoditatea acestei deprinderi o reprezintă faptul că, oricînd am veni la Sfîntul Altar cu pomelnicul, preotul îl va primi. Mai mult, dacă un creştin nu participă la Sfînta Liturghie, el poate să dea pomelnicul altcuiva care merge la slujbă, pentru al înmîna preotului, la Sfîntul Altar.

Un alt aspect al avantajului pe care îl prezintă pomelnicul este şi acela că mulţi credincioşi nădăjduiesc că, prin pomelnic, toate problemele lor se pot rezolva într-un mod magic, bazîndu-se şi pe faptul că banii care însoţesc pomelnicul, mai ales dacă este o sumă mai mare, îl pot motiva pe preot să se roage cu mai multă tărie şi, bineînţeles, pe o perioadă mai mare de timp. De fapt, în această privinţă, s-a stabilit chiar şi o anumită sumă de bani pentru ca un pomelnic să fie citit în mod regulat timp de treizeci de zile… Astăzi se dau pomelnice într-un mod exagerat la biserici şi, în special la mănăstiri, însoţite de sume destul de mari de bani, iar dacă acestea sînt împărţite la mai multe biserici şi mănăstiri, efectul, în opinia credincioşilor, ar fi mult mai mare. Ba mai mult, unii creştini au ajuns să înţeleagă pomenirea la Proscomidie ca un mijloc magic de rezolvare a problemelor curente. Astfel, se solicită pomeniri pentru dezlegarea căsătoriei dar şi pentru izbînda la proces, pentru găsirea unui loc de muncă, pentru obţinerea vizei de plecare în străinătate, etc. Însă, ceea ce este mai grav, îl reprezintă faptul că Biserica, prin ierarhii săi, nu ia nici o măsură în acest sens, ci din contra, favorizează aceste practici şi toate acestea în dauna problemelor de fond ale trăirii creştineşti, o trăire care trebuie să graviteze în jurul creştinilor mai ales atunci cînd ei se adună în Biserică.

Banul, în locul cel mai sfînt de pe pămînt!

Dacă Sfîntul Apostol Pavel spune că, acel ce slujeşte în Sfîntul Altar trebuie să mănînce de la Altar, aceasta nu înseamnă că noi trebuie să facem din Biserică o afacere, încurajînd practica pomelnicelor ca fiind pentru creştinul de rînd cel mai important lucru pe care el trebuie să-l facă atunci cînd vine la Biserică.

Astfel, trebuie găsit un alt mod de a da bani la Biserică şi în alte momente. Cum este posibil ca preotul să-L poarte pe Hristos pe mîinile sale în Sfîntul Altar şi, în acelaşi timp, să umble cu bani tocmai acolo unde Duhul Sfînt se pogoară pe Sfînta Masă, pentru a ni-l aduce pe Hristos în mijlocul nostru, acest loc fiind de asemenea cel mai sfînt de pe pămînt?

În viaţa de zi cu zi, banul constituie cel mai mare obstacol între noi şi Dumnezeu, mai ales atunci cînd atenţia exagerată şi lăcomia fără margini ne copleşesc şi ne fac să uităm de Dumnezeu şi să devenim robi ai banului. Cu atît mai mult, banul în Biserică nu face altceva decît să desacralizeze lăcaşul lui Dumnezeu şi să dea senzaţia că harul lui Dumnezeu s-ar cumpăra pe bani, prin aceasta dîndu-le „apă la moară” multor creştini, dintre care şi foarte mulţi intelectuali, care deşi botezaţi, nu frecventează Biserica.

De ce pomelnicul trebuie să fie însoţit de bani? Pentru ce trebuie să dăm bani atunci cînd ne rugăm la acatist sau atunci cînd mergem să ne spovedim? Trebuie să ne rugăm pentru bani, sau trebuie să ne rugăm pentru toţi credincioşii din parohia noastră şi nu numai? De ce trebuie să mijlocească banii acolo unde trebuie să-şi spună cuvîntul credinţa?

Rugăciunea preotului trebuie să se îndrepte către toată lumea, chiar şi către cei care nu vin la Biserică, pentru că numai aşa dăm întîietate să lucreze harul lui Dumnezeu, căci rugăciunea este chemarea harului şi numai cu o asemenea atitudine, „oaia cea pierdută” se poate reîntoarce. Problemele legate de bani şi de alte acţiuni administrative trebuie discutate după Sfînta Liturghie, sau în alte întîlniri programate de preot pentru a se discuta despre problemele cu care se confruntă comunitatea. Liturghia după Liturghie, acea adunare a întregii comunităţi în duhul filantropiei, al milosteniei, al întrajutorării, nu mai există astăzi, Bisericii fiindu-i amputată latura ei cea mai practică şi mai lucrătoare. Pentru ca Sfînta Liturghie să fie desăvîrşită şi împlinită, la sfîrşitul ei, trebuie să continuăm Liturghia cea de rugăciune cu cea frăţească, în care să ne exprimăm dragostea faţă de cei care au probleme şi totodată să ne ocupăm de problemele administrative, de strîngere de ajutoare, căci acesta este momentul în care preotul şi chiar episcopul coboară între oameni pentru a organiza multe în Biserică, fără ca Sfîntul Altar să fie mijlocul de rezolvare a tuturor problemelor, fie ele şi de natură strict materială. Aşadar, nu totul trebuie să se facă în timpul Sfintei Liturghii, căci astfel Liturghia se desacralizează şi, odată cu ea, întreaga Biserică.

Pomelnicele, „indulgenţele ortodoxiei”

Pomelnicele sînt considerate de către cei mai mulţi dintre noi creştinii, singura cale de a ţine legătura cu Biserica şi sînt catalogate ca fiind mijlocul cel mai simplu şi mai comod de a ţine aproape de Biserică. Prin pomelnic ne putem legitima ca fiind creştini practicanţi, care dăm liturghie la Biserică indiferent că participăm sau nu la Sfînta Liturghie.

Cu cît mai multe pomelnice date şi la cît mai multe biserici şi mănăstiri, cu atît mai mult, în opinia noastră, Dumnezeu se milostiveşte de noi. Cum pomelnicul trebuie să fie însoţit de bani, dacă bătrînica de la ţară nu-i are, indiferent de faptele bune săvîrşite de ea sau de faptul că participă intens la Sfînta Liturghie în fiecare Duminica, Dumnezeu nu poate primi rugăciunea şi jertfa ei!? Aşadar, pomelnicele reprezintă pentru creştinii ortodocşi ceea ce însemnau indulgenţele în Evul Mediu pentru Biserica romano-catolică. Indulgenţe îmbrăcate într-o formă mai puţin blamată, neteoretizîndu-se mai nimic din această practică, lăsîndu-se lucrurile la voia lor, aşa încît această practică ce, la origini, îşi avea rolul ei bine delimitat, să ajungă astăzi în Biserică şi în cea mai importantă lucrare a creştinului, luînd un mare avînt, în dauna momentelor de mare importanţă care se petrec în Biserică, pliindu-se totodată foarte bine pe o societate decăzută moral, ducînd la unul dintre cele mai mari compromisuri pe care Biserica, ca şi instituţie, le face astăzi.

Este o mare greşeală să se perpetueze ideea că Dumnezeu se uită numai la jertfa noastră în bani, mai ales că ea nu este îndreptată acolo unde trebuie. Dumnezeu cere de la noi jertfa milei trupeşti şi sufleteşti faţă de cei aflaţi în nevoi, căci, la judecată, Dumnezeu nu ne va întreba cîte pomelnice am dat, ci ne va întreba de faptele noastre bune.

La Sfînta Liturghie aducem doar iubirea şi faptele noastre bune

Nimic nu este mai important în Sfînta Liturghie decît momentul Epiclezei, a pogorîrii Sfîntului Duh pe Sfînta Masă, în vederea transformării Darurilor în Trupul şi Sîngele Mîntuitorului şi nimic altceva mai important nu trebuie să aducem la Biserică decît faptele noastre bune şi iubirea jertfelnică faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu. Astfel, după rostirea Crezului, preotul atenţionează pe credincioşi prin cuvintele: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfînta Jertfă cu pace a o aduce”, iar credincioşii răspund: „Mila păcii, jertfa laudei”. Aceste cuvinte arată darurile jertfei duhovniceşti sau nemateriale pe care credincioşii le aduc, din partea lor, odată cu Jertfa nesîngeroasă adusă de preot în Sfîntul Altar. Aceste daruri sînt mila, pacea şi jertfa de laudă (cîntarea), pe care Sfînta Scriptură le recomandă adesea ca adevărata jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, în locul jertfelor sîngeroase ale Vechiului Testament. Or, astăzi, pomelnicul şi banii au monopolizat Sfînta Liturghie, relaţia omului cu Dumnezeu fiind văzută într-un mod pragmatic şi chiar juridic, această atitudine ducînd la o desacralizare în masă a Bisericii şi, prin Biserică, a întregii lumi.

Darurile noastre aduse la Sfîntul Altar sub forma pîinii şi a vinului au o simbolistică deosebită, care, dacă am reuşi să o înţelegem, s-ar reduce foarte mult avîntul care l-au luat lucrurile formale în Biserică şi, în primul rînd, marele compromis al pomelnicelor şi al circulaţiei banilor în timpul săvîrşirii slujbei Sfintei Liturghii.

Pîinea reprezintă faptele noastre bune, aluatul cel bun care creşte şi face pîine bună. Vinul înseamnă iubirea noastră faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu, pînă la sacrificiul suprem, adică pînă acolo în a-ţi da viaţa pentru aproapele tău şi pentru Hristos, aceasta însemnînd, de fapt jertfa pentru Hristos. Aceste daruri duhovniceşti sînt cele mai primite de Dumnezeu şi acestea trebuie să le aducem noi la Biserica.

Mîntuitorul Hristos ne spune: „Dacă nu veţi mînca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sîngele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este adevărata mîncare şi sîngele Meu, adevărata băutură”. (Ioan 6, 53-55)

Aşadar, noi trebuie să ne hrănim cu Cuvintele lui Hristos, adică înfăptuind binele să ne putem uni cu Hristos şi să ne adăpăm din iubirea Sa, jertfindu-ne asemenea lui Hristos pe Cruce, înfruptîndu-ne prin jertfa iubirii noastre faţă de semeni, din sîngele jertfei Sale euharistice. Trebuie să ne jertfim pentru semenii noştri asemenea lui Hristos, care şi-a dat viaţa pentru întrega lume. Iar dacă Hristos se jertfeşte nesîngeros la fiecare Sfîntă Liturghie, aşa şi noi trebuie să ne jertfim duhovniceşte aducînd jertfa credinţei, a faptelor bune şi a iubirii noastre, răspunzînd jertfei Mîntuitorului nu cu jertfe materiale, ci cu adevărata trăire în iubirea lui Hristos, la care nu se poate ajunge decît printr-un comportament bun în societate, în care să primeze iubirea, ca principiul cel mai înalt al vieţuiri, din care să izvorască toate celelalte virtuţi.