De dragul lui Ciuş

Sunt lucruri pe care nu le poţi face mecanic doar de dragul de a fi făcute. Dacă nu găseşti o motivaţie, în zadar scotoceşti după voinţă, că tot degeaba. În cazul unui job mulţi ar motiva banul, ascensiunea sau efectiv nevoia de muncă pentru a evita lâncezirea.
Ca să-mi pot da şuturi în şezut a trebuit să-mi găsesc şi eu o motivaţie ca să nu mă mai sufoc de inadaptare. Şi-am găsit-o: Ciuş. Un măgar care şi-a făcut obicei din a trece zilnic pe lângă gardurile instituţiei. Se opreşte la una din porţi şi aşteaptă c-o răbdare… de măgar, să-i aducă cineva apă.

N-am realizat niciodată că măgarul poate avea ochi frumoşi sau poate că numai Ciuş al meu îi are. Sunt conturaţi cu o linie care pare un make up minuţios şi are pupile mari şi lascive. Ciuş e raţiunea mea de a da înainte. Mă uit îndelung la felul răbdător în care îşi aşteaptă găleata cu apă. Stă în soare oropsit, inert şi chinuit de muşte. După ce primeşte apa îşi linge botul şi pleacă aiurea, bălăbănindu-se ca un beţivan, pe axul drumului şi mie îmi stă inima în loc de teamă ca un şofer turbat să nu-l lovească.

În zilele când mă uit după el şi nu-l văd, dispare din nou motivaţia şi raţiunea mea de a respira prin locurile astea care nu-mi sunt proprii. Apari Ciuş! Apari!
Hocus-pocus şi Ciuş e la gard din nou cu capul plecat şi-o ureche bleagă.

Ca să jignim, adresăm injurii: “Măgarule!”. Ar vrea mulţi. Ciuş e superior multora. Mi-e superior şi mie. Eu n-o să am niciodată răbdarea şi perseverenţa lui.

E şi mâine o zi şi ştiu că am să-l văd, altfel… nicio motivaţie nu l-ar egala pe Ciuş.

Banii n-au ochii umezi.