De ce atita ura contra realismului in pictura contemporana?

Citesc cu amar articolul „Eliberarea picturii de imitaţia naturii – PAUL CEZANNE [1839 – 1906]; 170 de ani de la naştere” , de altfel bine scris si documentat. Amarul vine de la faptul ca istoria artelor ne ofera o cruda repetare a vechilor greseli si conceptii.

In viziunea a numerosi critici de arta, cit si artisti, odata intrati in zona crepusculara a modernitatii artei, artistul nu trebuie sa se mai intoarca pe vechile carari, tehnici si curente, acest fapt insemnind condamnarea la disparitie din istoria culturii.

Toti acesti critici sunt distinsi filozofi, specialisti in domeniul cuvintelor, adulatiilor si gramaticii, avind rareori curiozitatea de a trai cu adevarat viata unui pictor, grafician sau sculptor. De aici se trage si gama imensa de erori emanate de lumea criticii artistice. Cindva un istoric al artelor scria: istoria picturii ar trebui scrisa din desen si culoare si nu din cuvinte! Un adevar suprem ignorat azi din varii motive socio-profesionale. De regula studiul istoriei artelor este un domeniu strain artelor in sine. Ea tine de zona unei arte in sine: Filozofia! Cum putem gindi oare o arta prin alta arta? Culmea este ca Filozofia este considerata ades stiinta, ca in cazul criticii artistice, care se impauneaza cu stiucaturi spiritualiste.

Ce stim despre arte? Orice am face, arta ramine in istorie ca un element unic si creator, in timp ce in stiinta totul se modifica odata cu fiecare descoperire noua. Stiintele se redescopera pe ele insele, ori aceasta caracteristica ar trebui acordata si criticii artistice. Daca se accepta evolutia criticii punctuale, la nivelul fiecarui eveniment, aceasta este stiinta si deci nu ne poate da decit date relative, in functie de moda, timp, critic… Daca insa critica artistica nu este stiinta, rezulta ca este opera de arta in sine, o incercare de imitare a unei alte arte de sine statatoare. Astfel concluzionind, critica artistica, obiect de arta in sine, nu poate da verdicte definitive, nici ca arta si nici ca stiinta!

De ce am scris aceste lucruri? Din cauza criticilor din prezent, care lipsiti in general de experienta penelului, dau verdicte false asupra operei artistice. Nevoia de a interpreta cronologic orice evolutie in arta a facut ca universul spiritualitatii depanat de critici sa fie umplut cu idei evolutive, utilizate ca motivatie a acordarii valorii operelor de arta si artistilor.

Pina la aparitia criticilor, artistii aveau o gindire mult mai simpla, umana, naturala. Nevoia artistului de a fi atras de munca lui si de a fi spontan la nivelul pensulatiei, culorii, desenului si mesajului era suprema. Doar comenzile ii deranjau, fiind siliti sa accepte compromisuri evidente.

Criticii de arta au reinventat insa chiar si notiunea de artist. Au rupt spontaneitatea si cunostintele naturale ale artistilor, silind creatorii sa urmeze un nou compromis numit evolutie, mai mult sau mai putin controlata. Artistul contemporan este criticat daca picteaza la comanda, insa este desfiintat daca nu se incadreaza in stilul epocii noastre, acceptind modernitatea ca pe o religie hipernecesara.

Practic critica de arta a inventat prin istoria artelor canonizarea absoluta si exclusivista. A picta realist in lumea unei critici moderniste este considerat ca un act de sinucidere! Este de ajuns sa citim colectiile actuale de comentarii artistice si vom fi manipulati evident spre conceptiile fundamentale ale unui domeniu ce nu are nimic de aface cu pensulele si culorile!
S-a ajuns pina acolo incit criticii de arta sa desfiinteze opere si artisti, doar pentru ca acestia nu se inscriu pe traiectoriile grafice din conceptiile actuale despre evolutionismul artelor. Cine sunt de fapt acesti critici?

Primii critici de referinta erau in general ziaristii, gata oricind sa colaboreze cu vreun artist pentru ca acesta din urma sa fie cunoscut, nu rareori impartind beneficiile. In prezent criticii de arta sunt scoliti si indoctrinati pe anumite cai si concepte, fara sa li se spuna ca ceea ce fac este doar un act artistic in sine, sau pseudostiinta relativa, domeniul fiind paralel cu celelalte arte.

De unde artistii propovaduiau naturalul ca sursa infinita de inspiratie, lasind forta spontaneitatii sa decida valoarea, criticii au anulat complet latura creatiei brute, aducind pictura si artele vizuale la un perpetuum simbolism pur spiritual, dedus din asezaminte de forme si culori abstracte.

Artistului prezent aproape ca i se interzice de catre scribi, atingerea naturalului si a spontaneitatii in fata mirajului realist. Esti de bon ton atita vreme cit respecti reteta criticilor. Ori acesti straini de culoare detin tainele propriei lor creatii. In acest fel artistii sunt ucisi cu adevarat, transformati fiind in pioni pe care criticii ii muta pe tabla creatiei dupa legile lor inventate, straine firii de observator inascut al artistului plastic.

Sa fie oare artistul tributar criticului, sau invers? Criticul si muzeograful, pot constata, dar nu pot modifica realitatea creatiei. Nu criticii hotarasc evolutia artelor, ci doar au dreptul sa o observe! Astfel incit ar trebui ca ei sa inchida vernisajele de arta, nu sa le deschida ca in prezent!

Cum criticii actioneaza prin cuvint si prin cuvint se manipuleaza societatea, artistii au fost mereu degradati, sau suiti ierarhic pe principii ce tin mai degraba de social decit de valoric.

Din aceste cauze in ultimii zeci de ani a devenit desuet ca un artist sa picteze peisaje, sa fie el insusi in fata naturii si eului sau. Ca pictor pot spune cit de mult ma maninca palmele si cit vibreaza pensulele in fata unui peisaj, adevarat miraj al lumii, minune pe care criticii contemporani cauta sa ma convinga ca nu mai am valoare odata ce ma dedau la carnagiul executarii unei astfel de teme in desen si culoare. Of, trebuie ca artistul sa fie pervers sa renunte la forta creatoare, drogat de conceptii literare nascute de critici.

Cite compromisuri trebuie sa faca artistul contemporan pentru a se conforma criticilor si modei acestora?

Pe linga peisaj, trebuie sa renunte la portret, la compozitia realista, la mirajul culorilor naturale si combinatiilor brute dintre ele. De asemeni trebuie sa inghita evolutionismul artistic conceput de critici si sa nu iasa din scriptele acestor zei datatori de asa zisa valoare.

Cu ce mai ramine artistul dupa conformismul criticilor de arta? Desenul si culoarea artistului se va apropia tot mai mult de cuvint si nu de privire. Artistul isi va trada naturaletea si domeniul pentru un surogat aflat la granita dintre arta si cuvint, ca fenomen paranormal si fantezist, sleit de forta si spontaneitate. Iata faza in care criticii au adus artele plastice, un exces de abstractizare fara fond. Tablourile nu mai reprezinta forte naturale, miracole lumesti, ci simple divagatii asa zis spirituale, simple exercitii de desen, compozitie, valoratie si atit de putin mesaj!

In plus criticii de arta au uitat lectia data de impresionisti realistilor. Desi huliti, impresionistii au ramas in istoria artelor. Acum criticii de arta au creat noua clasa artistica exclusiv din modernisti, abstracti, hulind orice revenire la vechile posibilitati de exprimare artistica. A fi realist, peisagist, portretist, insemna afi denigrat, desfiintat, aruncat la cosul istoriei.

Culmea este ca odata rupta traiectoria exprimarii libere a artistilor de catre critici, s-a desfiintat cursul natural de evolutie al artelor vizuale. Cum ar fi aratat azi istoria culturii si artelor? Desigur mult mai viguroasa si incarcata de spontaneitate.

Arta este un domeniu al cercetarii lumii de catre artist, ori criticii se incapatineaza sa ingradeasca aceasta cercetare doar in limitele justificarii conceptiilor lor. Au falsificat istoria, scotind in evidenta doar calea spre cuvint si efemer al artelor. Artele in sine sunt pe punctul de a fi ingropate ca desuete. Astfel a aparut marea criza a inventarii de noi curente si tendinte. Pictura de sine statatoare a devenit un spectacol vizual efemer, cu urme macinate de valurile neintelegerii sociale. Dispar astfel notiuni de baza, contra unor concepte sinbolice, abstracte ce tin de literatura.

Desi par sa fi evoluat, noii critici de arta inalta noii frati ai lui Cabanel, artistul pe care istoria actuala il considera cu sirg un exemplu negativ, premiat la Saloanele pariziene din timpul hulirii impresionistilor. Oare artistii contemporani, secondati de critici slugarnici, nu sunt noii Cabanei ai artelor prezente? Nu fac ei aceleasi greseli de fond ca si academistii secolului XIX? Nu avem oare parte de noua generatie de academisti? Istoria se repeta si nu invatam nimic din ea.

De cite ori citesc un articol ce injoseste pictorii pentru ca abordeaza o tehnica sau alta, ma scirbesc de criticii de arta ce vor asemeni politicienilor sa fie stapini pe un domeniu in care nu inteleg nici o iota fundamentala!

Critica se face la nivelul fiecarui domeniu artistic, folosind uneltele specifice domeniului.