Cuiul lui Pepelea

După cum, probabil, mulţi ştiu, Pepelea era un hîtru, care la un moment dat, din motive de ajungere la fundul pungii, s-a hotărît să îşi vîndă casa. Tranzacţia asta avea şi o clauză în sensul că, din toată casa, Pepelea îşi păstra dreptul de proprietate asupra unui cui înfipt într-o grindă, de care se putea folosi cînd şi cum dorea. Astfel că, noul proprietar, atunci cînd îi era lumea mai dragă, odată se trezea cu Pepelea nostru că vine să îşi agaţe haina în cui.

Dreptul celor aflaţi vremelnic la putere de a decide asupra soartei ţăranului român, fără ca pe acesta din urmă să îl întrebe cineva ceva, nu este stipulat în nici un fel de contract.

Şi totuşi, lucrurile aşa se întîmplă de cînd e lumea şi pămîntul, iar plugarul român nu prea a avut încotro şi, mai de fiecare dată, a trebuit să se supună. Fiindcă vorba, cronicarului, “nu sînt vremurile sub om, ci bietul om sub vremi”.

La ora actuală, aproape toată lumea este de acord că drumul pe care trebuie să meargă România este cel al integrării europene, iar ţăranul român, fie că vrea, fie că nu vrea, nu prea are încotro şi va trebui să fie din nou “sub vremi”.

Nu prea ştie el ce e cu integrarea asta europeană, însă, periodic, o întreagă armată de specialişti, în frunte cu ministrul Gheorghe Flutur, vine la posturile de radio şi televiziune şi explică cum stă treaba şi care sînt avantajele. Despre dezavantaje se vorbeşte ceva mai puţin sau chiar deloc.

Se vorbeşte, spre exemplu, că agricultura de subzistenţă, practicată pe scară largă la ora actuală în România, va trebui să dispară, singura alternativă viabilă fiind asocierea ţăranilor în cooperative (nu CAP-uri, doamne fereşte).

În teorie sună bine.

În practică însă, lucrurile sînt însă un pic mai complicate, fiindcă ţăranul postrevoluţionar are deja experienţa şefilor de asociaţii care, după ce s-au folosit ani de zile de pămînturile lor, i-au lăsat apoi cu “buza umflată”. Ba au fost unii şefi de asociaţie care şi-au permis cu de la sine putere să treacă terenurile oamenilor ca fiind luate de ei în arendă, pentru acest lucru încasînd subvenţii grase de la stat, şi asta în condiţiile în care ţăranii respectivi îşi lucrau singuri pămîntul şi habar nu aveau că sînt fericiţii posesori ai unor contracte de arendare. Despre aceste aspecte, ministrul Flutur şi armata sa de specialişti nu prea pomenesc mare lucru.

Un program prin care se dorea sprijinirea efectivă a ţăranului cu fonduri provenite de la Uniunea Europeană şi pe spatele căruia s-a făcut mare tam-tam a fost SAPARD-ul.

De fapt, pînă la urmă, foarte puţine din aceste fonduri au fost folosite, efectiv, pentru dezvoltarea sectorului agricol, majoritatea acestora fiind atrase pentru dezvoltarea infrastructurii rurale. Poate că lucrurile tot ar fi fost cum ar fi fost dacă în satele româneşti am fi avut la ora actuală alimentare cu apă şi gaz metan şi drumuri cum scrie la carte. Însă ca să dăm doar un exemplu, un studiu publicat recent relevă faptul că 80% dintre locuitorii satelor româneşti îşi cară în continuare apa cu găleata de la fîntînă.

Nici despre aceste aspecte nu prea se pomeneşte nimic în respectivele intervenţii radiofonice sau televizate.

Recent, Ministerul Agriculturii a anunţat că îşi va întări rîndurile cu încă vreo şase mii de specialişti în munca de integrare şi care vor avea salarii aproape duble decît un funcţionar public obişnuit.

Deşi am văzut şi eu o emisiune din asta în care se explica care va fi rolul acestor specialişti, nu am priceput prea mare lucru. Dar, mă rog, poate sînt mai tare de cap, chestiile astea sînt complicate, nu pot fi înţelese de către oricine, doar de aia au ăia salarii duble.

Mă gîndesc totuşi că este posibil ca, la un moment dat, fiecare din aceşti funcţionari să devină un fel de Pepelea, care va veni să îşi agaţe jobenul cu promisiuni de integrare europeană în cuiul din grinda ţăranului român, atunci cînd acesta se aşteaptă mai puţin.

Ca de obicei, pe ţăran nu l-a întrebat, nu îl întreabă şi nu îl va întreba nimeni nimic. El este “sub vremi”.

Autor: Iulian BOURCEANU, Ceahlaul