Corosivitatea inculturii

Domnul Geo Popa mi-a comandat un text în care să analizez următoarele idei deştepte :
– impactul culturii române asupra culturii europene şi invers
– rolul scriitorului în formarea spiritualităţii de mîine
– inducerea frauduloasă a ideii de fericire naţională
– corosivitatea inculturii: inadaptare socială, violenţa şi şmechereala
– nostalgia culturii clasice
– spiritualitatea şi asanarea morală a poporului român.
Mi-am dat seama repede că nu sunt atît de inteligent încît să fiu în stare să lămuresc ceea ce n-au reuşit pînă acum nici marii înţelepţi ai naţiei. Eram confuz, disperat şi complexat.

Cînd sunt confuz, disperat şi complexat, mi se face foame. Trebuie să ştiţi că sunt un mare carnivor, deşi cunosc riscurile. Mă consolez, zicîndu-mi că am să mor bolnav, în vreme ce alţii vor muri sănătoşi. Atîta pagubă ! Aşadar, m-am aruncat asupra unui platou cu rasol de porc, legume şi hrean. Cam la a treia îmbucătură, mi-a venit în minte o întîmplare din preistorica mea tinereţe. Ei, uite ce face porcul din om !

Salut, Domnu Mutu !, strigam de pe celălalt trotuar şi duceam două degete la cozorocul de muşama neagră al şepcii de licean. El ţuguia buzele ca şi cum mi-ar fi răspuns Bonjour, monsieur !, dar, în loc de salut, se-auzea un sunet ciudat, nemaiauzit. Avea vreo douăzeci de ani şi eu vreo 16 şi-l salutam pentru că era mai mare ca mine şi mergea cum mi-ar fi plăcut şi mie să merg : călca apăsat, cu mîinile fluturînd a nepăsare pe lîngă corp, cam ca John Wayne cînd împuşca ticăloşi în faţa saloon-ului.

Mutu Măcelaru n-avea alt nume. Bărbatul era solid, cu muşchi antrenaţi să care fără mare efort un porc întreg pînă la butucul de tranşat, transformîndu-l în vrăbioare, muşchiuleţ, pulpă sau rasol. Pentru că nu putea vorbi, nu ştia ce-i aia şcoală, deşi, într-o zi, l-am văzut prin geamul soios al măcelăriei cu o carte mare în mînă. Părea să citească literele. Mutu era omul Domnului gestionar Ilcu prin anii 60, cînd încă magazinele de carne mai aveau carne. Mutu Măcelaru nu vorbea, pentru că maică-sa îl născuse mut. Dar lui nu părea să-i pese de asta. Avea ochi imenşi, negri, şi vorbea cu ei. Rareori l-am văzut ajutîndu-se de mîini ca să se facă înţeles, cum fac toţi muţii. Nu putea să vorbească şi nici să cînte, dar putea să fluiere. De pe buzele lui groase ieşeau sunete stranii, ceva între vibraţia ierbii şi momentul acela sublim cînd melcii îndrăgostiţi îşi ating coarnele unul de altul.

Nu ştiu dacă ştiţi cum se întîmplă chestia asta: e primăvară, tocmai a trecut trenul de 10.10 spre Bucureşti şi tu eşti la marginea oraşului, chiulind de la ora de chimie. Ai turma aceea de zburătoare în stomac care-ncepe să se agite cînd spui Angela, sau Dana, sau Ramona. Adică, eşti prima oară îndrăgostit de colega ta din banca a doua, rîndul de la geam, oricum o fi chemînd-o, numele ei e un cîntec sublim. Roua încă nu s-a evaporat şi, la cîţiva paşi, două vaci se apără cu disperare de un roi de muşte verzi, strălucitoare. Carevasăzică, eşti singur pe tăpşan. Zici că eşti doar tu (ca fiinţă gînditoare) în marele univers, dar te corectezi, iartă-mă, Angela, pentr-o clipă am uitat de tine! Aprinzi una din cele patru ţigări luate pe datorie de la Regia Română a Tutunului, de fapt de la debitul lui Madam Strabinski, şi tragi un fum. Tuşeşti de zici că mori, dar nu mori, eşti bărbat, ce dracu.

Ai, cum spuneam, şaişpe ani, şi dacă te prinde taică-tu că fumezi, eşti terminat, ai îmbulinat-o, dar azi cerul e senin şi, pe seninul cerului plutesc mii de cerculeţe mici, concentrice, transparente, despre care nu ştii ce să crezi. Parc-ar fi nişte ochiuri mici de apă, dintr-alea care se formează cînd arunci pietricele într-o baltă. Dar nu-s. Poate, dacă te duceai la lecţia de chimie, ai fi aflat. Ba nu, n-are cum să fie vreo legătură între cerculeţele de pe cer şi afurisita aia de Antoniţa cu chimia ei organică cu tot. Concentricele seamănă mai degrabă cu Ghershwinul de-aseară. Da, asta tre’ să fie, un fel de American la Paris. Ceva, o expoziţie cu maşini americane şi cu Marilyn Monroe într-o mie de fotograme pictate de Andy Warhol. În centrul ăluia mai mare e şi puţin Creedence Clearwater Revival, adică de ce n-ar fi? Nu crezi în renaşterea apei limpezi, fraiere?

Hopa, ia uite ce nor pufos! Parcă-i torsul grădinăresei lui Rafel Sanzio sau pomeţii Saskiei lui Rembrandt sau, poate, formele senzuale ale vreunei Afrodite pierdute prin veacuri de Scopas, Lisip sau Praxiteles. Hai, laso-n fasole, că eşti dus rău de tot cu sorcova, băiete! Miroase-a bălegar de-ţi strîmbă nasul, trec marfare murdare, în Cehoslovacia au intrat ruşii, mîine-poimîine te fac ăştia utecist de deştept ce eşti, bîzîie muştele şi tu visezi la cai verzi pe pereţi! Mă mir că n-o tragi cu Shakespeare, cu Tzara, cu Ionescu!

Ba da! Pot fi Regele orb, pot fi Hamlet, pot fi Cîntăreaţa cheală sau Batista cu nori, pot fi orice în dimineaţa asta în care pute-a balegă proaspătă lîngă calea ferată din Comăneşti şi eu sunt îndrăgostit de Angela şi chiulesc de la ora de chimie. Sunt Căpitanul Val-Vîrtej, dar, dacă vreau, sunt şi Goethe, Asterisc şi Obelix, şi John Lennon şi Beethoven, sunt şi Van Gogh, sunt cine vreau eu din toate cerculeţele astea care plutesc anapoda pe cerul patriei mele, România.

Coboară din Dacia lui unul mic şi gras, în maieu şi blugi de Botoşani şi începe să-şi spele maşina cu apă din Trotuş. Are radio în Dacia. La radio cîntă Beatles. Apoi vine radiojurnalul. Tovarăşul Preşedinte Nicolae Ceauşescu a făcut şi-a dres. Lumea aplaudă. Ura! Ura! Bravo lui. Bravo lor. Let it be. Let it be. Let it be, paştele măsii!

Stau pe iarba de la marginea căii ferate, mai trag un fum de Carpaţi fără filtru şi mă uit cum se iubesc doi melci, dar eu sunt în Troia lui Ahil Peleeanul cel mînios, şi-n Ithaca unde-l aşteaptă Penelopa pe Ulise al ei, şi în Salzburgul lui Mozart şi, tot acum mă uimesc de Capela Sixtină şi-l salut cu o reverenţă pe Domnul Michelangelo. Foarte atent trebuie să fiu la Roma, să nu trec fără să mă plec în faţa domnilor Leonardo da Vinci, Donatello sau Tizian. Foarte atent la Paris, pe unde se plimbă Picasso şi Gauguin şi dragii mei fovişti, expresionişti, suprarealişti şi ce-or mai fi ei, toţi la un loc, nebunii care propun lumii,o altă realitate, oricum, mai bună şi cu mult mai frumoasă decît asta.

Foarte atent am să calc prin Europa aia unde căile ferate nu duc numai la Bucureşti. Or fi şi acolo melci îndrăgostiţi şi măcelari muţi care fluieră măiastru, dar oare poţi chiuli de la chimie ? Poate vedea orice om care trăieşte în ţările alea care nu există, cerculeţele acelea concentrice care alunecă pe pupilă cînd mă uit la cer şi-o văd pe Domnişoara Pogany?

M-a trimis tata să iau de la Ilcu un kil de carne. Vezi să nu fie grasă!
Antoniţa mi-a pus absent. Asta e a jdemia absenţă la chimie. O să mă lase corigent. Iarbă verde, ţigări Carpaţi, melci, Europa, chimie. Catene, valenţe. Asta combinaţie! Si’l vous plait!

Salut, Domnu Mutu !, vreau şi eu un kil de vrăbioare. Ochii mei nălţam visători la steaua singurătăţii. Văd coperta : Eminescu. Măcelarul închide cartea şi-o pune sub tejghea. Dă de trei ori cuţitul de piatră. Of, cuţit, cuţit,cuţit, aseară te-am ascuţit. Desprinde decis patru fleici din butul roşu. Le trînteşte profesional pe cîntar. Fix un kilogram. Dau 11 lei. Mutu îşi arată dinţii albi, perfecţi, apoi aud vîntul trecînd prin iarba verde şi vibraţia melcilor puşi pe dragoste. Pot să mai reînviu luminos din el ca pasărea Phoenix ?

În faţa măcelăriei din Piaţa Comăneşti, în Dacia galbenă a lui Ilcu, la radio, recita Beligan din Bacovia. Parcă se-auzeau melcii iubindu-se. Ilcu se scobea în nas. Prin geamul magazinului de carne, Domnul Mutu înfipsese cuţitul în buturugă şi se apleca să caute ceva sub tejghea. Fluiera, dar tocmai atunci trecea un marfar încărcat cu cărbuni de la mina Rafira.

Habar n-aveam că eu, un puştan român de şaisprezece ani, pornisem deja pe calea iadului. Visam la Europa.