Băcăuani de seamă: Silvia Tiperciuc

Dacă ar fi să-ţi propui ceva pentru următorii patru ani, ce-ai alege să faci? Cui ai dedica această perioadă şi către ce te-ai îndrepta? Pentru ce ai transpira? Când după cei patru ani au obosit porii transpirând, cui i-ai adresa reproşuri?

Dar dacă ţi-ai rupt de bună voie patru ani din viaţă în slujba artei, nu pare o tragedie? Pare. Dar e etapa necesară a lungului drum spre bucurie.

Aşa mi s-a părut Silvia Tiperciuc. Că nu s-a jertfit ci şi-a croit un nou drum spre un nou prilej de bucurie şi satisfacţie.

Muzeograf, restaurator de excepţie al Muzeului de Artă din Bacău, Silvia îşi ţine publicul cu sufletul la gură la fiecare vernisaj, frecându-şi palmele a aşteptare şi a anticipării surprinderii.

Lucrările ei vorbesc cu tine, culorile te trimit în spaţii lăuntrice şi mie-mi pare că-l ascultă supusă pe Tolstoi care afirmă că arta nu e o manifestare a ideii de frumos şi nici expresia emoţiilor individuale ci un mijloc de a-i uni pe oameni. Silvia Tiperciuc adună şi uneşte. Îndeplineşte cu sfinţenie condiţiile artistului menit să-şi demonstreze pacifismul prin culoare.

Cu prilejul ultimului vernisaj susţinut, colajele “vedete” de-o rară ingeniozitate, obţinute din cartoanele sulurilor de hârtie, pe care Silvia a lipit diverse motive (de la hârtie la frunze şi ţesături) sunt elemente ale inteligenţei creative de înaltă ţinută.

În timp ce alţii expun cu uşurinţă, fără prea multă transpiraţie (de aici şi rezultatul), oameni ca Silvia Tiperciuc şi alţi câţiva par să-şi facă din expoziţiile lor o destinaţie mai mult decât artistică. E una spirituală, situată dincolo de înţelegerea omului de rând care nu-şi poate aroga decât rol de privitor, admirator dar care nu va pătrunde niciodată pe tărâmul durerilor şi frământărilor artistului pentru că e locul unde numai el e legitimat prin imaginaţia fără limite, prin angoasa dată de creaţie şi prin modestia pe care doar la artistul veritabil o poţi vedea.