Băcăuani de seamă: Geo Balint

Ca sa sfidezi legile teatrului, trebuie mai intai sa le cunosti. Mai trebuie sa stii ca teatrul este o afacere sociala, educativa si nu o intreprindere cu scop lucrativ. Chiar daca am reusi sa ne transpunem cu totii in cate un mecena, tot n-am risipi tenebrele unei lumi atat de spectaculoase cum este teatrul. Singurul care ajunge sa dea un sens cuvintelor este regizorul care pastreaza gandirea altora dar se foloseste de starea lui.

Intr-o societate eteroclita in care ce-i frumos incepe sa piara, unde geniul poarta eticheta nociva a unui dezaxat, e o munca titanica sa poti smulge aplauze sincere, aprecieri si mai ales sa poti pastra viu contactul cu publicul spectator, asteptand flamand un feedback.

Geo Balint este un tip de regizor care accentueaza creatia si nu imitatia. El este constient de pericolul tiparului si stie ca imitatia devoreaza creatia si pastreaza masura viziunii artistice gratie careia ii poate sesiza semnificatia intrinseca a piesei si o traduce in actiune teatrala si decor. Geo are un fel deosebit de a-si pune amprenta personalitatii la asezarea in scena a piesei. Este regizorul-artist care poate da o unitate oricarei productii.

El are mirajul de a vraji si cel mai critic ochi din penumbra salii, caci in afara de aptitudini, fantezie si pregatire, are metoda. Si socoteala nu-i da gres niciodata pentru ca un regizor ca el care mai indrazneste sa fie si pedagog, se uita catre actorul care intruchipeaza totul: desenul si vioara, clovnul si clarinetistul si insasi metafora si stie din timp ca rezultatul nu poate fi decat in favoarea publicului.

Geo Balint iubeste si respira libertate, de aceea isi lasa actorii slobozi, nesiliti sa pastreze limitele conceptiei regizorale dar este obsedat de culoare, sunet, miscare, atent la nuante.

Uneori pare ca dezerteaza, ca e dezarmat dar nu dispare decat pana in hol, la o tigara. Se intoarce si prin intunericul salii “Prospero” numai lentilele ii stralucesc si se aude surd cate o tuse tabagica mascata.

Vesnic copil, cu puerilitatea nedisparuta, Geo iubeste povestile si nu refuza basmul. Ii mai iubeste pe Eugen Ionesco, pe Cehov si pe Beckett.

A facut atata turism cultural, a vazut atatea locuri si nu poti ignora tendinta de a-l intreba “De ce n-ai ramas domnule pe-acolo?” dar n-ar face decat sa te amuze si sa te irite raspunsul lui: ” Mi-e draga prea tare tuica si vinul de tara si mai presus de toate imi face bine propolisul de stup romanesc”. :) Destul de ciudat, nu? In conditiile in care Geo n-a mai fost demult valorificat ca regizor cu staif si indepartat din teatrul unde a transpirat atat. N-am inteles niciodata daca e fost rea credinta, rea vointa, lipsa unor dimensiuni culturale a celor ce conduc arta teatrala sau pur si simplu a operat destinul.

“Geo nu a plecat din teatru….pentru ca teatrul este in el“, declara un actor care poarta in suflet regretul de-a fi pierdut nu doar un regizor cu care ar fi lucrat o vesnicie dar si-un prieten pentru care semnificatia umanului nu-i doar o notiune ci o modalitate de a trai.

Geo Balint are convingerea ca viata bate teatrul si de aceea spune ca n-a pus inca in scena spectacolul suprem. Dupa convingerea sa nici nu exista suprematie dramaturgica care sa castige competitia cu insasi viata. Conditia sine qua non a maretiei vietii este doar sa vrei s-o traiesti si sa nu-i respingi intensitatea. Acolo-i drama, comedia si toata arta la un loc, dupa conceptia regizorului.

Geo Balint duce cu el discret elogiul moralei, al ratiunii si pare sa se distanteze. Aparent resemnat, infunda mainile in buzunarele pantalonilor: “Faceti ce stiti… eu…eu sunt un tampit” si de aici incepe adevarata sa arta.