De ce trebuie mentinuta relatia transatlantica

REPREZENTÂND COMUNITATEA transatlantică în termenii lui Karl Deutsh ca pe o comunitate de securitate plurală, caracterizată ca atare de cei trei aşa-numiţi indicatori „i” – interdependenţă, identitate comună şi instituţii, relaţia transatlantică (abreviată RTA) pare deteriorată, actualmente, şi încă, numai prin prisma ultimului.

Altfel, din punct de vedere al interdependenţei, o analiză grosieră integrată pe ultimii ani a fluxurilor comerciale, a investiţiilor străine directe (FDI) şi a circulaţiei transatlantice a capitalului sugerează nu slăbirea, ci chiar accentuarea interdependenţei. Similar, deşi greu cuantificabil, termenul „Occident” în sens civilizaţional desemnează în continuare realitatea unei identităţi distincte şi coezive, agregate în jurul unor valori comune precum statul de drept (rule of law), secularism, individualism, pluralism politic, social şi cultural, etc. A contrario, indicatorul instituţional [1] sugerează existenţa unei crize (re)acutizate a RTA după 2002 şi în special după intervenţia militară cu iz pronunţat de unilateralism a SUA în Irak, din 2003. Pe moment, criza pare – în limbajul de specialitate -a fi devenit “rampantă”, urmând a răbufni la un moment dat.

Pornind în argumentare de la asumpţia care identifică NATO ca principală, dacă nu chiar unică expresie instituţionalizată de management al RTA, formele de manifestare ale crizei, amplu descrise atât în literatura de specialitate cât şi în analizele strategice, se întind de la ineficienţa operativă a Alianţei în intervenţia din Kosovo, în 1999 [2], până la preferinţa SUA de a apela la forma alternativă a coalition of the willing în Irak în locul angrenării Alianţei. În acest context, dezvoltarea unui argument în favoarea menţinerii RTA în dimensiunea sa instituţională porneşte necesarmente de la expunerea schematică, pe niveluri, a cauzelor crizei, a căror înţelegere fundamentează şi posibilele soluţii propuse [3].